un rege in oras - poveste copii - bucuresti centenar

Un rege intră-n într-un oraș

Lili își netezi rochița de lână, privindu-se atent în oglinda lungă a șifonierului de mahon din camera bunicii. Își aranjă buclele castanii și funda din păr. Își dădu la o parte bretonul, mai întâi în stânga, apoi în dreapta, neputând să se hotărască. Are emoții, deși nu știe prea bine de ce anume.

E frig afară, dar azi nu va purta căciulă. Pomponul roșu trebuie să strălucească în ceața acestei prime zile de iarnă, să se vadă de la o poștă, în mulțime. Lili merge astăzi în Piața Palatului din Bucureștiul ei iubit, să-l vadă pe Regele Ferdinand, suveranul României Unite.

Bunicul i-a povestit, solemn, cu câteva zile în urmă că ziua cea dintâi a lunii decembrie din anul acesta sfârtecat de război și de tristețe, 1918, va aduce nașterea unei Românii Mari – unirea provinciilor Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și Sătmar cu Regatul României.

– E un vis de mult visat, copila mea. E greu să ții românii despărțiți în patru vânturi și de aceea ziua de azi e una mare de tot. Mare cât toată România Mare, a râs bătrânul șugubeț, care luptase, cu vreo 4 decenii în urmă, cu trup și suflet, în Războiul de Independență.

Lili nu pricepe bine ce se întâmplă. Cum adică, se unesc românii? Până acum cine îi ținea dezbinați? Aveau voie să vorbească între ei dacă se întâlneau cumva la hotar? Se-nțelegeau între ei așa cum trebuie sau existau mai multe feluri ale limbii române? Oare copiii din Basarabia ascultă și ei cântece de leagăn seara la culcare? Oare mamele din Maramureș gătesc și ele sarmale și ciorbă groasă de Crăciun?

Bunicul îi mai spusese așa:

– Azi, 1 Decembrie 1918, regele și regina noastră se întorc de la Iași, acolo unde s-au refugiat din cauza războiului cu tot Guvernul. Ei au lucrat ca Unirea aceasta să se înfăptuiască. În acest timp, la Alba-Iulia, se dă citire, în fața Marii Adunări Naționale, unui act care va pecetlui legătura asta care va dura pentru totdeauna.

Săracul bunic nu știa și nici Lilica nu știa că, după cel de-al Doilea Război Mondial, România Mare nu va mai fi atât de mare. Dar asta e cu totul și cu totul altă poveste.

***

Când au ajuns în Piața Palatului, pe Lili aproape că a cuprins-o amețeala. Era atât de multă lume acolo. Și toți vorbeau zgomotos și cu însuflețire, iar freamătul oamenilor strânși acolo, în mijloc de București, suna ca o melodie. Bărbații scandau și aruncau panglici colorate în calea soldaților și a convoiului. Erau și mulți copii acolo, care, la fel ca Lili, se simțeau pe jumătate entuziasmați de bucuria generală și pe cealaltă jumătate derutați și surprinși. Mulțimea strânsă să întâmpine cuplul regal aclama, aplauda, râdea, trăia cu înflăcărare momentul întregirii – regale venea acasă.

De-a lungul bulevardului, soldații stăteau înșiruiți cu mândrie ca să dea onorul regelui Ferdinand și reginei Maria. Cineva a înălțat și un mic Arc de Triumf pentru întoarcerea suveranului, iar Lili a privit curioasă alaiul călare care trecea solemn prin oraș.

– Acela de lângă rege e generalul Berthelot, i-a spus bunicul nepoatei.

Dar Lilicăi nu-i prea păsa de general sau de soldați sau de cai. Ochii fetiței se fixaseră vrăjiți asupra reginei Maria, atât de frumoasă și de distinsă chiar dincolo de hainele groase în care era înveșmântată. Lili ar fi putut să jure că și ochii reginei s-au lipit preț de câteva secunde de funda ei roșie din creștet, ba chiar că Maria i-a zâmbit de-acolo, de sus, din șa.

– Să știi, fetițo, i-a spus bunicul, că noi astăzi aici trăim istorie adevărată. Să nu uiți niciodată hainele astea soldățești, nici figurile regale, nici oamenii obișnuiți, ca tine și ca mine. Noi toți laolaltă am făcut Unirea cea Mare.

Și Lili a urmat sfatul bunicului și n-a uitat niciodată ziua aceea.

A devenit profesoară de istorie ca să poată spune, an după an, mult timp după momentul Unirii, povestea acelei zile, prin ochii săi de copil și prin ochii unui popor care și-a găsit întregirea. Și pe măsură ce a repetat povestea acelei clipe, parcă a înțeles-o din ce în ce mai bine, din ce în ce mai profund. Și mereu s-a gândit cât de mult a inspirat-o acea zi și cât de importantă a fost pentru țară  și pentru ea însăși.

A păstrat toată viața funda roșie ca pe o amintire vie și colorată a unei zile unice și mărețe. A scos-o din când în când din cutia în care o ținea, ca să rememoreze două lucruri minunate: Unirea cea Mare și copilăria.

 

La mulți ani, România!

 

autor: Oana Dușmănescu

sursa foto: Pexels.com

0 raspunsuri

Lasă un răspuns


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.