Bucureștiul e dual – aparține zilei și nopții

Nu-s bucuresteanca. Si nici nu cred ca voi spune vreodata ca sunt. Ar fi o minciuna. Sunt gazduita de orasul acesta. Cand am venit aici mintea si sufletul imi erau pline in primul rand de povestile bunicului meu, singurul pe care l-am mai prins in viata. Celalalt murise in ’45 in razboi…Mi-ar fi placut sa-l cunosc. Avea ochi albastri si blanzi si l-am iubit toata viata fara sa-l intalnesc macar. In fine…

Mai aveam amintiri de cand veneam cu parintii pe aici. Sunt asa de amestecate, ca mai mereu ma umfla rasul cand le alatur.

O zi luminoasa de vara cand tata m-a invatat sa vaslesc in Cismigiu. Ce ironic – sa venim de pe malul Dunarii tocmai in Capitala, sa invat sa vaslesc in Cismigiu. 🙂

O zi gri. Nu mai stiu daca era toamna sau iarna. Era un frig in Sala Radio de aveam senzatia ca respiratia mi se va transforma in bucata de gheata si va cadea pe jos, spargandu-se cu zgomot. Si, de frica sa nu deranjez concertul acela minunat, incercam sa respir cat mai rar, cu nasul bagat in gulerul paltonasului. Nu stiu de ce, de atunci, din seara aia, mi-a placut si mai mult Haydn si asa a ramas pana in ziua de azi.

Shopul de la Athene Palace, cu rafturi goale si triste. Pe jos erau intr-o parte niste lazi cu cartofi si intr-o parte – ceapa. Foarte ciudat mi s-a parut lucrul asta.

Prima plimbare cu metroul mi s-a parut o mare realizare. Ma nascusem intr-un oras fara tramvaie, ne mutasem intr-unul care avea din astea. Dar metrou… METROU – doar la Bucuresti aveam! Pai cand o sa ma intorc acasa si o sa le povestesc eu copiilor!… Eram cea mai tare! Ma plimbasem cu metroul!

…si povestile bunicului… Doamne ce povesti! Aveam senzatia ca Bucurestiul fusese un oras doar cu printi si printese si baluri si candelabre imense care trimit straluciri de mister peste toti si toate. Si locul unde te poti intalni pe strada cu scriitori, pictori, actori! Asta era “a mai prima” dintre “chestiile” din capul meu – legate de Bucuresti.

Bucurestiul e dual – apartine zilei si noptii. Bucurestiul de zi e viteza, reactie, viata – toate la intensitate maxima. Bucurestiul de noapte e mister, e lumina unor vremi demult apuse care razbate pana la mine.

In primii ani umblam cu un aparat foto la mine mereu. Cred ca am pozat mii de dantelarii de pe casele vechi, oameni, crampeie de viata. Uneori simteam nevoia sa ma catar pe cate un pervaz de geam si sa “miros” istoria casei respective. N-o faceam, dar stateam in fata casei repective cu orele.

Asa se face ca am cautat sa locuiesc doar cu chirie, ca sa pot sa stau in cate mai multe case vechi ale orasului. Am cunoscut in felul acesta o multime de oameni – istorie. Doamna Mares, domnul Radu, gemenele octogenare – urmasele unui om de afaceri evreu care construise mai multe blocuri si vile in zona dintre Piata Rosetti si Piata Gemeni. Cersetorul de la Biserica Anglicana care fusese un stralucit matematician, un Stolnici, dar si urmasi de sange albastru ai fostelor familii domnitoare, artisti de toate felurile, scriitori, regizori. Despre cativa am apucat sa scriu, despre cei mai multi urmeaza sa o fac.

Nu stiu sa spun un loc care imi place cel mai mult din Bucuresti. Fiecare colt imi place in alt fel, pentru ca fiecare imi transmite un alt fel de energie si alte emotii.

Iubesc Bucurestiul pentru ca-mi cere, intr-un limbaj doar de noi stiut, sa tin ochii mereu deschisi si sa-mi pastrez curiozitatea, sa-mi deschid sufletul.

Iubesc Bucurestiul cand e scaldat de raze de soare si ma ascund de el cand e gri. Iubesc Bucurestiul de zi si iubesc Bucurestiul de noapte.