Roxana Rosu, Bucurestiul, un parc - Bucuresti Centenar

Bucureștiul, un parc

Roxana Roșu – jurnalist

Când eram mică, Bucureștiul era pentru mine un parc. Imi lua cam 5 minute să ajung din casă până acolo și aia era lumea mea. Atât am explorat parcul ăsta că îl știam pe dinafară, fiecare alee, fiecare piatră, locul perfect pentru a face baie vara și insula ”secretă”, cu cele două poduri ale ei, statuile ”gigante” de pe deal și cea mai lungă pantă de săniuș din București.

Cel mai înfricoșător loc din lumea asta mică a mea era podul peste lac, o chestie imensă, gigantică, care separă și acum parcul și lacul în două. Acum nu mai pare așa uriaș, dar asta doar pentru că nu mai știu eu să mă uit la el ca atunci.

De sus, de pe pod, vedeam până departe, spre ce părea atunci uriașul Intercontinental, în care visam să ajung și eu odată la ultimul etaj. Dar cel mai tare era că de acolo de sus, de pe pod, se vedea și blocul meu, în lungul șir de clădiri de pe bulevard.

Vara erau câțiva băieți care săreau de pe pod și mă uitam fascinată la ei, cum pluteau o vreme aproape infinită în aer și dispăreau pentru câteva secunde sub apă. Părea foarte lung drumul lor până jos. ”Să nu faci niciodată așa ceva! Auzi? Niciodată!”, îmi spunea bunicul și mă prindea de mână. În gând, visam să sar și eu cu ei de sus, deși știam că nu aș avea niciodată curaj să mă desprind de balustradă. Mă mulțumeam însă cu bălăcitul în lac, alături de alți copii, căci ce ne păsa nouă pe atunci de viruși și bacterii.

Parcul meu are poteci ascunse și scări acoperite de mușchi, cu arcade de crengi pe deasupra. Locuri ideale de jucat ”fața” și de cățărat. Vara miroase în unele locuri a tei sau a trandafiri și în altele a baltă, a pește și broaște, iar lacul se acoperă cu ierburi încâlcite și rațe și gâște.

În timp, lumea mea mică s-a mărit cu tentacule tot mai întinse, unul spre mare, altul spre munte, apoi tot mai multe tentacule, spre alte țări. Dar toate parcă pleacă din același loc, din parcul ăsta al meu.

”Aici a fost demult o baltă. Cocioc îi zicea. Apoi groapă de gunoi. Veneau săracii să caute în gunoaie. Și puțea”, povestea bunicul.

Practic, mare parte din parc a fost inițial o mlaștină, o baltă cu stuf și gâze, într-o vreme în care Dâmbovița nu aveau maluri de ciment și dădea deseori pe afară la ploile de vară, inundând cartierele de case din jur. Apoi, în perioada interbelică, fosta baltă a început să fie folosită pe post de groapă de gunoi și locul rebotezat Valea Plângerii. Undeva prin anii ’60, arhitectul Valentin Donose a transformat însă zona mizeră în parcul de azi, cu tot cu lacul alimentat natural și cele trei insulițe ale lui. Și așa s-a născut parcul meu. Parcul Tineretului. Nu are el o istorie la fel de sonoră ca parcurile mai bătrâne, cum este Cișmigiu, dar pentru mine este cel mai drag loc din București.

0 raspunsuri

Lasă un răspuns


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *