Recunosc: la început, mie nu mi-a plăcut Bucureștiul…

Sunt din Constanța, la Constanța era acasă (e?). Acolo e strada aia secretă care coboară spre mare și pe care nu se poate merge decât în șir indian, atâta e de strâmtă. Atât de strâmtă că nici nu i-au zis stradă, ci „stradelă”.

Acolo erau copacii în care m-am cocoțat, maidanele pe care am alergat de nebună și m-am julit băiețește, de-mi zicea tata nonstop „Măi, fata tatii, ești fată, o să rămâi cu semne urâțoaie pe țurloaie. Și e păcat, că-s chiar frumoase!”.

Dar, mai ales și mai presus, acolo sunt plajele, digurile, marea, băile noaptea, de după ce închideam discoteca unde eram barmaniță în vacanțe de vară. Acolo erau și alea „Trei Ceasuri Rele”-le unde mi-a dat un băiat întâlnire (mă rog, acum, când văd cuvintele astea și scrise, locul ăla pare și mai puțin un loc inspirat de dat întâlnire).

Așadar, aveam capul, inima și restul înăuntrului la Constanța, dar (și cumva deodată) școala la București. Că a venit vremea „mersului la facultate”.

La început, mi se părea mare, uscat, prăfos, gălăgios-urlător. Aveam ritual: să umblu aiurea pe străzi, ca să mă forțez prind drag de ele. N-a funcționat din prima, dar până la urmă a mers. Acum, că scriu asta, îmi fac în cap liste de locuri de care mi se face dor și prin care n-am mai fost de o căruță de vreme.

No. 1 – Străzile și casele și drumurile de prin Cotroceni

Când eram studentă căministă și rămâneam lefteră (de vreo două, trei ori pe lună), situația se tranșa simplu: din 10 lei (în fine, nu mai știu câți erau exact, ideea e că erau fffffff puțini), ori mai luam trei sendvișuri (unul pe zi, deci mâncare pentru trei zile), ori cartelă la metrou. Câștigau sendvișurile (la vârsta aia, mănânci câte sendvișuri poți. Cred că nici nu știam că există cuvântul „carbohidrați”)

Așadar, zi de zi pe jos. Stăteam în căminul medicinist de la Izvor. Trebuia să ajung în complex la Leu. O luam peste te miri ce pod de-al Gârlei și experimentam trasee. Aveam și multe cursuri dup-amiaza, deci la fix.

Aș vrea să zic nume de străzi, de case și de intersecții, dar nu mai țin minte nimic. Țin minte doar senzațiile. Plăcerea cu care descopeream clădiri, curți și tencuieli , garduri și pereți cu iederă. Bănănăiam prin Cotroceni, îmi imaginam vieți și credeam că lumea toată e pe la un deget mic de-al meu (Asta e una din chestiile cele mai mișto ale vârstei ăleia)

No. 2 – Un trotuar din față de la Sala Palatului

Asta e situație de-aia… with a twist. Era una dintre cele mai rele zile din viața mea de până atunci. De-aia cu tristețe de la o decizie pe care ai luat-o și cu care te împaci niște ani (sau vieți mai târziu). La un moment dat, m-a luat jalea atât de tare, că m-am așezat în fund pe un trotuar, să bocesc puțin.

Era vară. Aveam blugi de-ăia rupții-cool, un maieuc alb de la turci (strânsesem bani pentru el) și niște bascheți foarte, foarte colorați. (Am un issue cu încălțările colorate. Cu roșu, dacă se poate). Îmi băgasem capul și cumva între genunchi când m-a bătut o femeie pe umăr. Avea 40+, niște sandale și niște mâini de vis. S-a uitat la mine cu un fel de drag (eu așa am luat privirea) și mi-a zis ceva din care îmi amintesc ideea: „În primul rând, ai niște bascheți prea veseli ca să fii atât de supărată. Și cred că ți-ar prinde bine un film. Eu aș vedea The League of Extraordinary Gentleman, cred că e pe-aici pe undeva pe la un cinema”.

M-a mai mângâiat pe umăr și-a plecat. După vreo cinci minute (atât mi-a luat să procesez întâmplarea. Adică să fiu de acord că a fost chiar aievea, nu mi-am imaginat eu scene ca de film), m-a umflat râsul. Am văzut Liga…, dar niște timp mai târziu. Avea dreptate! Acum, că am vorbit despre filmul ăsta, mi s-a făcut poftă să îl revăd.

No. 3 – Gara de Nord

Fiindcă la început nu îmi plăcea deloc la București, am zis din start, făceam multe drumuri la Constanța. În fiecare week-end. Primul job-job a fost la Constanța și era de week-end. Drept urmare, învățasem Gara de Nord pe dinafară. Știu, era prima parte a anilor 90, dar mie îmi plăcea nebunia aia cu tonete și tarabe și geamantane și primul împinge-tava. Era un fel de bubuială de viața care mă făcea să simt (iară) că pot orice (probabil de la vârstă, am mai zis).

No. 4 – Acum

Acum, îmi place când prind vreo seară și ajung în Centrul vechi și îmi cumpăr la două dimineața o brățară mișto rău dintr-o prăvălie pe care o descopăr deschisă. Îmi place (de mine:-D) că nu mă mai enervez în trafic pe Ștefan cel Mare. În fine, nu mereu.

Mi-a plăcut de-am murit parcul Politehnicii într-o seară, când aveam 40+ și m-am simțit de 20-.

Îmi plac două restaurante și tot atâtea cafenele secrete în care pot să mă duc cu laptopul și să îmi văd de ale mele. Într-una, patronul, un armean, mi-a oferit două țigări din țara lui și nu am mai văzut țigări de-alea în viața mea: jumate tutun, jumate filtru. Și de două ori mai lungi decât orice „normală”. Fine, lungi, cadou.

Mie nu mi-a plăcut Bucureștiul la început, dar acum iubesc o grămadă de locuri de-ale lui. Că au devenit și de-ale mele. Că doar jumătate din viața mea e în el. Pentru mine, asta sunt orașele: bucățici sau bucățoaie din viața mea.