Poveste de București

E un lucru ciudat cum cele mai ciudate povești rămân întipărite în memorie. De fiecare dată când Mihai trecea pe Strada Franceză își amintea de glumele cu fantome pe care fratele său, Călin, le făcea ca să îl sperie. Deși crescuse și acum avea deja treisprezece ani și 1,70 m înălțime, tot se întreba dacă povestirile lui Călin erau simple invenții sau era ceva adevărat. Piatra cubică răsuna sub pașii băiatului ca și cum fiecare zid ar fi devenit o cutie de rezonanță. Cu toate acestea, nu le dădea atenție. În fiecare seară, același sunet îl însoțea după ce traversa podul de pe Splaiul Independenței și pătrundea în labirintul de străzi din Centrul Vechi unde locuia de la vârsta de cinci ani. Trecea prin fața unor clădiri vechi, despre care auzise câte ceva – Biserica Sfântul Anton, Hanul lui Manuc și Curtea Veche – și apuca pe strada Smârdan ca să ajungă acasă. Umbra lui se alungea în lumina felinarelor și uneori părea un lungan de peste trei metri, deși, în fapt, nu era un băiat mai înalt decât alții de vârsta lui. Avea păr negru, ochi verzi și era un copil dornic de cunoaștere și foarte curios. Prin fața Curții Vechi iuțea pasul din cauza poveștilor ciudate ale lui Călin. Fratele său mai mic avea 11 ani și nu-i semăna aproape deloc lui Mihai. Avea părul blond, ochii căprui și, spre exasperarea lui Mihai, adora să își bage nasul în treburile fratelui său mai mare. Ruinele vechii cetăți erau enigmatice. O colonadă care se păstrase fragmentar și bolta unor camere subterane, care forma un tunel. Da, Mihai știa din paginile de istorie că acest loc din București păstrează cele mai vechi mărturii istorice care datează din secolul al XIII-lea.

În seara aceea de vară, Mihai odată ajuns acasă căzuse frânt de oboseală. Rătăcise întreaga zi printre ruinele curții domnești din spatele Hanului lui Manuc și nu mai dorea decât să doarmă. Căzu într-un somn greu. Zorii aduseră din nou o zi toridă. Atras ca de un magnet de ruinele Curții Vechi, Mihai, însoțit de fratele său Călin, porni din nou spre Centrul Vechi al Bucureștiului. I-ar fi plăcut foarte mult să pornească într-o incursiune pe căile tumultoase ale istoriei, începând cu ruinele din subteranul cetății. Călin era de-a dreptul fascinat de detaliile și gravura impresionantă în piatră pe care o avea clădirea. Era emoționat de gândul că pașii lui atingeau fragmente de ziduri din vremea lui Vlad Țepeș și fundațiile primei reședințe domnești din Țara Românească. După câteva ore de rătăcit, Mihai se plictisi și propuse să meargă afară, însă Călin nu fu de acord cu ideea. S-au contrazis o vreme pe acest subiect și, în final, Mihai decise să îl aștepte pe fratele său afară, în curte. Trecuse deja o jumătate de oră de când Mihai ieșise dintre ruine și fratele său nu mai venea. După o vreme, coborî din nou în subteran pentru a-și grăbi fratele. Însă mare i-a fost surprinderea când, în timp ce-și căuta fratele, găsi doar ochelarii săi în fața unui tunel ce i se deschidea în față. În ciuda fiorilor de temă care îl stăpâneau, Mihai a decis totuşi să se apropie de tunel. Praful se aşezase ca un covor de blană. Poate nu era chiar cea mai bună idee. A dat să se întoarcă, dar în spatele lui se întindea tunelul, nu Curtea Veche. În orice direcţie se uita, vedea acelaşi tunel. Nişte urme de paşi au apărut prin stratul gros de praf. Mihai s-a speriat, gândindu-se la poveştile cu fantome ale lui Călin. S-a aşezat pe jos, înfricoşat. Un simbol ciudat de pe perete i-a atras atenţia. S-a dus mai aproape de el să îl examineze. Era ceva straniu, ceva ce nu mai văzuse până atunci. Semăna cu o pasăre, dar avea două capete şi era scrijelit puţin în relief. Îşi aminti dintr-odată: era vulturul bicefal, simbolul heraldic al Ţării Româneşti din Evul Mediu. Mai făcu câţiva paşi şi, brusc, se găsi în faţa unei porţi, ferecată parcă cu un lacăt al timpului. Se apropie de ea, o atinse şi, dintr-odată, în fața sa se deschide un abis întunecat. Simţea că este în cădere liberă, iar dintr-odată…

Mihai a început să distingă trăsăturile unei fete. Deodată, a început să vadă o pădure deasă, ca de vis. Erau animale care trăiau fericite şi nici urmă de poluare, zgomot sau defrişări. Pădurile pe care le mai văzuse Mihai fuseseră puternic afectate de acţiunile omului, dar această pădure era altfel. Era… de vis.

Mihai se uită în jur şi îşi scutură capul. Chiar îl înconjura o pădure! Rămase cu gura căscată ceva timp, dar hotărî să exploreze.

– Ce bine! Mihai își văzuse fratele. Călin? zise Mihai. Călin, tu ești?

Fugi către Călin, printre copaci. Cei doi fraţi se îmbrățişară ca și cum nu s-ar mai fi văzut de un an întreg.

– Unde suntem? zise Mihai.

– În trecut! a răspuns Călin.

– Poftim? Cum să fim în trecut? Tu cum ai ajuns aici? îl întrebă Mihai.

– Când am intrat în tunel, după ce nu te-am mai văzut, din greșeală am atins ușa aceea stranie prin care bănuiesc că ai venit și tu, i-a răspuns Călin. Mihai, mi-e frig şi foame. Hai să încercăm să mergem într-acolo! mai zise Călin arătând către nişte lumini din zare. S-ar putea să fie un oraş, iar eu chiar vreau ceva de la supermarket.

– Supermarket? Unde te crezi, doar suntem în trecut! gemu Mihai.

Şi aşa cei doi frați începură a merge prin pădurea deasă. Frunzele foşneau, crengile se mişcau, dar nu se auzeau maşini. Deşi era noapte, era un pic cam straniu.

Luminile difuze persistau în ochii celor doi fraţi, care se simţeau slăbiţi şi confuzi. Negura groasă îl speria la culme pe Mihai, dar Călin îl îmbărbăta, încurajându-l că totul va fi bine. Copiii hotărâseră să se îndrepte spre acel amalgam de fum rece şi sclipire aurită. Pământul zăngănea sub picioarele grăbite ale băieţilor, iar la un moment dat Mihai se împiedică brusc şi căzu. Călin, încercând să-l ajute, văzu o înlănţuire stranie de scânduri ce duceau într-o direcţie necunoscută. Sclipirile fade se măreau, orbindu-i pe Mihai şi Călin, iar prin ceaţa deasă se vedeau forme largi şi obscure peste tot. Erau nişte case destul de rare şi micuţe care aduceau pe alocuri a corturi, aşezate de o parte şi de cealaltă a unei ape curgătoare. Scândurile de lemn îi aminteau lui Mihai de străzile din piatră cubică ce i-au condus la aterizarea în tunel. Dintr-odată, cei doi fraţi zăriră pe malul apei, pe un dâmb, o casă mare, împrejmuită cu gard înalt din butuci groşi, ca un adevărat zid de cetate. Alături era o bisericuţă, cu muşcate roşii la intrare şi cu multă verdeaţă în curtea din faţă, iar deasupra arcadei scria cu litere îngroşate: „Biserica lui Bucur”. În spatele casei era un staul pentru oi, dar oile lipseau, erau la păşune pe malul acelei ape curgătoare. Au mers ce au mers şi apoi au simţit că au călcat pe ceva… stufos.

– Miau! Sunt şi eu o vietate şi nu înseamnă că trebuie să-mi perforaţi coada!

– Do… Doruleţ? Tu eşti?

Doruleţ era o pisică a lui Mihai ce avea blăniţă portocalie şi ochii verzi, dar care se pierduse de ceva timp într-un parc din preajma Curţii Vechi.

– Îmi pare rău, dar nu ştiu despre ce vorbeşti… mai bine vă ascundeţi, pentru că dacă cineva vă vede pe lângă Curtea Domnească a lui Dracula, direct în ţeapă ajungeţi!

– Vrei să spui că am ajuns în secolul al XV-lea? zise uimit Călin. Dar este imposibil!

– Cunoşti vreo zonă unde putem mânca ceva? grăi cu greu Mihai, deoarece nu-i venea să creadă unde se află…

– Puteţi să vă daţi drept zidari la curte ca să primiţi de-ale gurii! Sunt atâţia, încât nici nu se ştie!

Zis şi făcut. Pisoiul i-a condus la temeliile Curţii Domneşti.

– Uite! Pe acolo venim noi de la şcoală! strigă Mihai.

– Incredibil! exclamă Călin. Când am vorbit la istorie despre construcţia Curţii, nu m-aş fi gândit că profa vorbeşte serios! Cred că aici sunt peste o mie de oameni!

– Dacă aţi şti câţi muncitori au fost la prima reparaţie… miorlăi pisica.

– Vai, dar uitaţi cine vine! E Vlad Ţepeş în persoană! Arată exact cum ne-a zis doamna: pălăria din catifea cu o pană lungă, pe care se află 5 perle… şi o haină groasă cusută cu fir de aur… nu pot să cred ce văd…

– Repede! Duceţi-vă să luaţi ce apucaţi, pentru că Dracula le-a zis servitorilor să aducă bucatele…

Călin şi cu Mihai fugiră degrabă, deoarece totul dispăruse ca visul atunci când te scoli.

– Nu se poate! Pe toate temeliile! Unde s-a evaporat toată lumea? murmură pisica în limba ei.

După câteva ore de rătăcit printre fundații și cărămizi, Mihai, înfometat și sleit de forțe se prăbuși obosit și îi propuse fratelui său să zăbovească o clipă lângă ziduri. Călin se cuibări lângă fratele său și amândoi băieții adormiră.

– Călin, trezește-te! Iată, începe să se întunece! zise Mihai.

– Vrei să zici că a trecut deja ziua și noi suntem tot aici?

– Normal, privește în fața ta!

– Ce îmi văd ochii? Visez sau mi se pare? Cât de ciudat este acest mijloc de transport antic!

– E o căruță, Călin!

– Dar ce căruță! Și ce drumeț! Mă duc să îl opresc puțin pentru că vreau să vorbesc cu el. Pare un personaj de legendă. Hai cu mine, Mihai!

Coborâră până la drumul podit cu lemn, iar Călin făcu semne disperate cu mâna ca să-l oprească pe drumețul care parcă picase din altă lume. Era un bărbat de vreo 40 de ani, de înălțime și greutate medii, cu părul lung și ochii negri, vioi, îmbrăcat ca în tablourile lui Rafael Sanzio, despre care învățaseră la istoria artei. Privindu-i suspicios și curios totodată, omul opri căruța oarecum elegantă, dar prăfuită, încărcată cu marfă, din care lăsase la vedere suluri de mătase și câteva vase frumos pictate. Era, cu siguranță, un negustor! Văzuseră în satul bunicilor ceva asemănător.

– Ce doriți? întrebă negustorul într-o limbă asemănătoare cu italiana. Vreți să cumpărați ceva?

– Nu, mulțumim, răspunseră băieții respectuoși.

– Dar m-aș bucura să vă cunosc. Eu sunt Călin.

– Lorenzo, neguțător din Firenze, răspunse acesta în timp ce ascundea sub marfă un cufăr mic și vechi în care își ținea probabil banii. Voi de unde ați apărut?

– Noi venim din alte timpuri, răspunse mândru Mihai.

– Am văzut multe ciudățenii în țara aceasta. Hainele voastre sunt cu totul diferite de tot ce am văzut pe aici. La noi nu sunt…

– A! Iată-l din nou pe domn, strigă încântat Călin.

– Țepeș, da! La el mă duc. Vreau să vând marfa asta la curtea lui din București sau la târg, zise negustorul agitat din cauza impresiei puternice pe care i-o crease domnitorul.

Dialogul dintre Lorenzo şi băieţi se întrerupse. Tăcură cu toţii, admirându-l pe Domnitorul Valahiei care era falnic la trup şi mândru la chip, având înfăţişarea neamului Basarabilor. Coiful său glorios acapara imediat privirea tuturor. De sub coif se revărsa în valuri părul său negru ca abanosul, lung şi ondulat. Ochii săi erau ageri, pătrunzători şi fascinanţi, erau atât de limpezi încât se putea vedea reflexia luminii care îţi pătrundea în suflet. Chipul îi era aspru, accentuat de sprâncene la fel de negre, drepte şi subţiri de parcă ar fi fost desenate. Sub nasul ferm trona o mustaţă bogată, stufoasă şi răsucită care bagă spaima imediat în duşmani. Deşi nu era prea înalt ca statură, trupul său falnic sugera aceeaşi mândrie şi acelaşi respect. Avea o poziţie mândră, falnică, care te ducea cu gândul imediat la un principe adevărat. Domnitorul purta o mantie de catifea purpurie care îi atârnă în falduri, prinsă în jurul gâtului cu un pandantiv preţios. Demn şi serios, avea în privire ceva care parcă prevestea imensa lui însemnătate pentru istoria neamului românesc. După ce alaiul domnesc trecu, băieții reluară dialogul cu negustorul din Florența.

– Am vândut și la Târgoviște, dar târgul e mai mare acum la București, le explică Lorenzo.

– Am citit, zise Mihai, că Bucureştiul a fost preferat, deoarece, aflându-se pe drumul ce vine de la Braşov spre Giurgiu, carele negustorilor din Transilvania se întâlneau cu cele din Balcani.

– Asta vreau și eu. Și iată-mă aproape ajuns, zise negustorul florentin.

Le povesti apoi băieților cât de mult îl admiră pe domnul Țării Românești. Auzise că, din 1459, refuzase să plătească tribut turcilor 10.000 galbeni pe an, iar la începutul anului următor, îi trăsese în țeapă pe Hamza pașa, beiul de Nicopole, și pe Catavolinos, diacul sultanului, împreună cu toți soldații turci care-i însoțeau. Băieții i-au explicat negustorului că Vlad Țepeș este un voievod care își iubește țara și a apărat-o, chiar dacă pentru asta a trebuit să fie uneori crud cu dușmanii ei.

– Eu, Lorenzo, mare neguțător florentin, prieten cu toți, spuse ușor speriat de țepele domnitorului, eu lucrat în casa familiei Medici, familie importantă de nobili din Firenze; și ei mulțumiți!

– Liniștește-te, domnule neguțător, nimeni nu vă face niciun rău! zise Mihai. Când a luat măsuri radicale, Vlad Țepeș a fost obligat să facă asta; de exemplu, ca să împiedice armata otomană să cucerească țara, a pârjolit câmpul și a otrăvit fântânile, a săpat capcane, iar populația și animalele le-a trimis în munți, dușmanii suferind astfel de foame și de sete.

Călin i-a povestit apoi și alte isprăvi ale domnitorului care a atacat prin surprindere, noaptea, cavaleria otomanilor producând o mare confuzie și înfrângere în tabăra acestora; iar altădată, a tras în țeapă 20.000 de turci și bulgari.

– Mai avem puțin și ajungem la Curtea Domnească, zise Mihai.

Apoi își etală și el cunoștințele de istorie povestind despre posibilitatea ca Bucureștiul să fi fost ridicat ca cetate de Vlad Țepeș pentru a se folosi de ea în operaţiunile contra turcilor. A povestit apoi despre primul document în care este menționat orașul București care datează din anul 1459, dat de Vlad Țepeș către niște boieri…

– Măi băieți, zise negustorul, după tot ce mi-ați povestit, mă gândesc să cer domnului țării oameni care să mă păzească pe mine și căruța cu marfă. E mai sigur așa! Întâlnesc tot felul de oameni…

Nu mai fusese în București și nu știa dacă există vreun pericol, dar voia să fie în siguranță. Apoi le povesti băieților despre orașul lui care, din punct de vedere politic, economic, cultural a fost unul dintre cele mai importante orașe din Europa și din lume, începând cu anul 1300. Lorenzo știa, însă, că voia să-și vândă marfa în București, un târg important, unde se schimbau mărfuri sosite din trei continente cu cele ale producătorilor locali. Băieții știau că oraşul s-a mărit mult cu timpul, deoarece boierii au început să-şi ridice case şi moşii. Au fost ridicate apoi biserici, hanuri, o vamă mică pentru trecerea căruţelor cu marfă şi o vamă mare pentru desfacerea produselor.

– Dar ce se întâmplă? Iată-l pe Doruleț! Pare că vrea să ne spună ceva!

– Aveți grijă să nu vă zărească Țepeș, miorlăi pisoiul. Dacă îi veți trezi o cât de mică suspiciune, vă trage în țeapă cât ați clipi din ochi!

– Hai, Călin, să ne adăpostim în căruța lui Lorenzo! strigă înspăimântat Mihai.

Întâmpinat la palat de un curtean cu o făclie în mână, așa cum decisese, Lorenzo a cerut să fie păzit el și căruța cu marfă, dar domnitorul, cu ochi ageri și mustață răsucită, îmbrăcat într-o mantie lungă, de catifea grena, i-a poruncit să lase căruța și să doarmă în palat. În timp ce acesta se ospăta din bucatele alese și bine gătite și mergea să doarmă pentru câteva ore într-o cameră luminată de lumânări, lui Călin, care dormea cu fratele său ascunși în căruță, sub o mantie a florentinului, i s-a părut că cineva cotrobăie prin marfă, dar străduța strâmtă și întunecată nu i-a permis să vadă ce se întâmplă. În zori, neguțătorul a constatat că îi lipsesc 160 de galbeni din banii bine ascunși și a mers repede să-i povestească domnitorului despre paguba sa. Fără ca el să știe, la porunca domnitorului, i s-au pus din visterie banii la loc și chiar un galben în plus. Așa cum bănuia Călin, negustorul era un om cinstit și i-a înapoiat galbenul lui Țepeș. Ceea ce a urmat a fost uluitor. Domnitorul i-a spus lui Lorenzo că, dacă nu venea să anunțe că a primit un galben în plus, ar fi avut parte de aceeași pedeapsă ca și hoțul care fusese prins deja, și anume ar fi fost tras în țeapă. I-a spus apoi să plece în pace și i-a urat noroc în afaceri. Trist pentru că trebuia să îi părăsească pe băieții din alte vremuri și pe pisoiul lor, Lorezo și-a luat rămas bun și a plecat mai departe, cu mărfurile lui.

– Știi, Mihai, zise Călin, nu mai regret deloc că am ajuns aici. Am avut niște întâlniri de vis. Lorenzo din Firenze, apoi Țepeș și Bucureștiul acesta de altădată m-au fascinat de-a dreptul!

– Într-adevăr, spuse Mihai. Nici nu m-am gândit că așa ceva ni s-ar putea întâmpla vreodată…

Este ca într-un vis frumos! Sunt foarte curios să văd ce se întâmplă în continuare…

– Am ajuns iar în tunel? Ce e asta? se răsti Mihai. Uite un nou simbol. Sunt litere chirilice, pot să le citesc! Opt… zece, optsprezece! Asta scrie…

– Am ajuns în secolul XVIII! îi răspunse uimit Călin.

În jur se vedeau influențele specifice începutului de veac brâncovenesc. Costumele boierilor, mâncărurile și băuturile, toate purtau pecetea amestecului de spirit renascentist și îmbinare a formelor și decorațiunilor înflorate, de inspirație vegetală, care la acea vreme puseseră stăpânire pe București. Mihai și Călin se uitau uimiți unul la altul, nemaiputând scoate niciun cuvânt. Se dezmeticiră puțin și se încumetară să exploreze cetatea în care tocmai ajunseseră, din greșeală, prin rostirea cuvintelor scrise cu alfabet chirilic. Merg ei ce merg și ajung pe ,,Ulița cea Mare”, strada Lipscani de astăzi. Deodată îl zăresc pe Doruleț, stând în fața școlii vechi, îmbrăcat în haine catifelate. Îl strigară de la depărtare, dar acesta nu îi aude. Când cei doi ajung în fața lui, îl strigară din nou, dar pisica dungată le răspunde:

– Plecaţi de aici cât mai repede, până nu vine chestorul ce se ocupă de bunăstarea şcolii; acesta vă va duce la domnitorul Constantin Cantacuzino şi veţi fi pedepsiţi temeinic!

– Doruleţ, ce vrei să spui?! Noi suntem osteniţi şi am vrea să ne odihnim puţin, unde am putea găsi un loc de odihnă? spuse Mihai cu vocea tremurândă.

– Vreau să spun să plecaţi, altfel vă veţi merita soarta! Un loc de odihnă potrivit este în curtea mănăstirii Văcăreşti, acolo se plimbă monahi şi este linişte, acolo perturbatorii liniştii sunt goniţi, vă conduc până acolo, dar alergăm, deoarece dacă mă prinde Domnul cel tare şi puternic voi avea mari probleme.

– Bine, îţi mulţumim şi da, să ne grăbim!

După ce ajunseră acolo, pisicuţa le face intrarea în mănăstire, vorbind cu unul dintre călugării cu sufletul mare şi cei doi se înfruptă temeinic din bucatele mănăstireşti, apoi, în chilia unuia dintre locuitorii Bisericii, aceştia se culcară pentru câteva ceasuri. Dormiră ei pentru ceva timp şi când se trezesc intrară în vorbă cu unul dintre călugări despre acea perioadă, acesta spunându-le că sunt timpuri periculoase, pline de lupte şi bătălii. Monahul îi conduce în nişte tuneluri aflate sub mănăstire, explicându-le că acolo sunt căile lor de scăpare în caz de război… Tot el istoriseşte şi cutremurătoarea poveste a domniţei Bălaşa. De la primele cuvinte ale monahului, în mintea lui Mihai şi a lui Călin reveniră brusc poveştile bunicului, care mereu le treziseră dorinţa de întoarcere în timp. Cei doi băieţi ştiau de la bunicul lor că cineva din familia Brâncoveanu tot timpul ne priveşte…

– Da, domniţa Bălaşa ne priveşte din parcul Bisericii cu acelaşi nume!

Dintr-odată cei doi băieți se simțiră ca între vis şi realitate. În faţa lor apăru o femeie tânără îmbrăcată într-o rochie din acele vremuri, cu un brâu cu două paftale, cu blănuri frumos atârnând pe umerii săi. La gât purta trei şiruri de mărgele şi o cruce, iar în mâna dreaptă ţinea un hrisov. Era schiţa edificiului care a fost ridicat atunci când tânăra Domniţă, tristă şi îngândurată, s-a hotărât să lase ceva urmaşilor, în memoria fraţilor şi a tatălui ei. Mihai atinse cu sfială hrisovul şi în acel moment se trezi în curtea unui mare palat, un palat pitoresc de piatră şi mobilat după moda ţărilor creştine. Curtea Domnească era alcătuită din palat, paraclis şi turnul Chindiei şi apărată de o centură dublă de fortificaţii. La exterior se afla un mare şanţ de apărare, o construcţie militară impresionantă pentru Mihai. Era aşa cum citise el în cărţile de istorie. Aspectul palatului era oriental, pornind de la mobilier şi până la obiceiuri. Camerele domneşti erau mobilate simplu, cu câte o oglindă veneţiană încastrată în zid, cu icoane şi tablouri în cadru din mătase cu fir de argint. Scaunele zilelor noastre lipseau şi, în locul lor, existau bănci îmbrăcate în postav roşu cu care erau tapetaţi şi pereţii. Podelele erau acoperite cu covoare persane sau lucrate manual din fir de mătase, şi din tavan atârnau policandre din aur care străluceau ameţitor. Domnitorii, doamnele şi domniţele purtau mătăsuri fine şi catifele, iar costumele lui Vodă erau diferite de restul veşmintelor, în primul rând prin culoarea roşie a materialelor, dar şi a „samurului argintiu” şi completate de mantii scumpe cu pene de struţ. Boierii erau îmbrăcaţi după moda de la Ţarigrad, cu bărbi lungi şi căciuli din piele, tivite cu blană scumpă.

– „Calpace”, gândea Mihai. Ce interesant!

Aveau părul tuns, cu un smoc mic pe frunte. Hainele cu care erau îmbrăcaţi erau lungi, ample, cu falduri şi bogat decorate cu pietre preţioase, perle şi fir de aur și nasturii cu pietre preţioase completau costumele lor. Jupânesele erau adunate în odăile doamnei, alături de jupâniţe, și erau îmbrăcate în ii cu mărgăritare, încinse cu brâie aurite şi pe umeri cu dulame şi accesorizate cu inele rare, cercei grei, lanţuri de aur, şiruri de mărgăritare sau salbe de galbeni. Şi uite că apare şi Secretarul florentin al domnitorului, Antonio Maria del Chiaro, care purta perucă şi pălărie, cravată şi baston, împreună cu medicul Bartolomeo Ferrati, care purta o blană poloneză cu cingătoare de mătase, ciubote mici poloneze, negre, cu potcoave, perucă albă şi haină neagră încheiată până la gât. În grădină se aflau odăile detaşamentului de gardă, care-şi ţinea praful de puşcă în turnul de la partea de sus a zidului înconjurător. „Sunt seimenii”, se minuna Mihai. Mihai citise cum grădinarii italieni s-au întrecut pe sine în amenajarea a două grădini care depăşeau, împreună cu heleşteul domnesc, râul Dâmboviţa şi care încadrau într-un mod armonios clădirea palatului. Chioşcurile sau foişoarele, ridicate sub arbori şi în apropierea apei, semănau cu nişte corturi libere şi erau presărate în toate grădinile şi locurile de popas.

Tot în grădină era un ceas mare, bătând orele. „De ce este ora aceasta?“ se întrebă Mihai. „Ce se petrece? Unde sunt?” O lumină puternică se îndrepta spre cei doi băieți. „Domniţa unde este?”… Mihai și Călin erau fericiți că reușiseră să-și îndeplinească dorința de a se întoarce în timp. Acum puteau să povestească oricărui coleg adevărata istorie a sfântului lăcaş, a minunatului vestigiu care fusese transformat prin credinţă, iar moştenirea lăsată de Domniţa Bălaşa generaţiilor ce i-au urmat era sigur ceva care îi alinase durerea.

O altă amintire de la bunicul lor, care trăise anii copilăriei în acest oraș, le reveni băieților în minte. Li se povestise și despre Bucureștiul de odinioară, care era plin de grădini ocrotite și iubite. În imagine aveau acum peisaje cu o lume fantastică, serafică, acea lume plină de atmosferă şi de mister care apărea cu păsări ce zboară, cu personaje care plutesc parcă într-o lume de vis, având aripi pe umeri sau cu o casă albastră în spate, o lume cu arlechini, clovni, salamandre, vânzători de stele, inorogi, peşti zburători peste ochiuri de apă… Era ca o poveste spusă în surdină în cuvinte ce cântă, dansează şi răspândesc miresme de vrajă. Așa văzuse el Bucureștiul din cuvintele pe care i le povestise bunicul cu ceva timp în urmă. Era un fel de bucurie a luminii, întrucât lumina principală care coboara spre zidurile cetății venea de la nişte ferestre foarte înalte şi îi dădea senzaţia că peste el coboară un abur de lumină. Expresia era foarte vie. Era mişcare, era culoare, era muzică…. În imaginea lui Mihai apăreau acum vechile forme de scriere (tocul cu peniță de aur și foile de hârtie îngălbenite), care acum, gândea Mihai, nu mai sunt decât exponate în muzee ale timpului. Mihai descoperea aici povestiri aparținând trecutului. Dintre toate, una îi trezește curiozitatea pentru că descoperă în ea istoria unei familii care, știa el, s-a jertfit pentru țară, Familia Brâncovenilor… Povestea istorică era zguduitoare și Mihai nu a putut să zăbovească prea mult în acest loc, așa că s-a hotărât să grăbească pasul și să meargă mai departe pe drumul ales spre ulița care în zilele noastre se numește strada Smârdan.

La piept ținea strâns povestea istorică a neamului Brâncoveanu și ochii lui erau scăldați în lacrimi.

Mergea pe strada Smârdan, când vocea blândă a bunicului său cu barbă ninsă îi răsună în minte:

– Dragul moşului, pe data de 23 ianuarie 1859, în clădirea Hotelului Concordia, la numărul 39, Alexandru Ioan Cuza a fost considerat cea mai potrivită persoană pentru a conduce Moldova şi Ţara Românească. În acest fel, un ţel important al poporului român urma să se împlinească: Unirea Principatelor. „Cuza era cel cu ocaua?” se întreba gânditor băiatul…

Seara se lasă, aşa că băiatul se îndreaptă spre casă. Străbătu străduţele înguste, într-o linişte apăsătoare ce învăluia tot Bucureştiul. Deodată, fără să îşi dea seama, iuţi pasul. „De ce oare?” se aprinse de emoţie băiatul. N-a avut timp să-şi răspundă, căci în inima lui simţea chemarea ruinelor Vechii Cetăţi. Speriat, s-a refugiat în cea mai apropiată firidă. Piatra roşiatică îl proteja şi pe el, dar îi punea şi gândurile la adăpost. Oare unde ducea acea adâncitură din zidul vechi de când lumea? Nu a apucat să cerceteze prea mult: în faţa ochilor i-au apărut nişte scări prăfuite şi deteriorate, care îl conduceau spre un pasaj. Se miră şi el cum nu simţea fiori de teamă… Poate din cauza convingerii că toate poveştile pe care le auzise de la fratele său erau simple născociri? Hmm… de-abia aştepta să îi povestească lui Călin despre aventura pe care a trăit-o într-un tunel de sub ruinele Curţii Vechi şi… nu a păţit nimic rău!

Animat de aceste încurajări, a pătruns prin pasajul care i se dezvăluia în faţa ochilor. A ajuns, pe nesimţite, în locul unde părea că totul o să se schimbe când va alege să călătorească în trecut. A intrat în camera secretă şi a călcat, fără să se gândească prea mult, pe o plăcuță aurie pe care tronau ca nişte regine frumos împodobite, iniţialele „T..R.E.C.U.T”.

Ciudat este faptul că Mihai nu ştia nici acum ce se întâmplă şi de ce tocmai el este singurul copil din lume care poate merge în trecut. Dintr-odată, băiatul se trezi pe o stradă numită „Franceză”. Un tremur puternic i-a străbătut corpul firav în creştere. Se spunea despre acest loc că ar fi bântuit de 203 spirite ale unor copii ai străzii. Ştia de la tatăl său că acolo a funcţionat un orfelinat condus de un om foarte crud, care îi ţinea pe micuţi fără apă şi fără mâncare până când aceştia mureau. Mihai îşi potrivi paşii cu vocile disperate ale copiilor de la numerele 13 şi 14 care strigau: ,,Vrem apă! Apă!”. Îşi trecu mâna prin păr într-o încercare naivă de a alungă acele ţipete, dar glasurile flămânde îi răsunau în minte ca niște strigăte de luptă. Atunci se decise că îşi dorea să se întoarcă acasă. Începu să caute cu frenezie o plăcuță, un buton, o uşă secretă, ceva care să îl aducă în confortabilul său dormitor. Îi ajunsese experienţa! Poate avea să o repete altădată, împreună cu fratele său.

– Călin! Şamponul cu miros de măr îi inundă simţurile şi ştiu că fratele său îl urmărise din umbră. Fără să scoată un cuvânt, Călin îi luă mâna şi îl îndemnă să-şi continue drumul pe Strada Franceză printr-o acceptare tacită a unei noi aventuri frăţeşti.

Când au ieşit din tunel au observat că soarele îi mângâia cu razele lui calde şi luminoase. Băieţii se întrebau cum e posibil să fie dimineaţă… Zorii unei noi zile dansau prin părul lor de catifea solară. Cei doi fraţi îşi relaxaseră umerii, găsiră un ritm comun de mers, când tocmai treceau prin faţa Băncii Naţionale a României. Au văzut o inscripţie pe o plăcuță din metal „1884 – 1890, construită de Cassian Bernard şi Albert Galleron”. Mihai a vrut să facă o poză, dar şi-a dat seama că nu mai are telefon: „probabil l-am pierdut!” – a gândit ca pentru sine. Le era foarte foame, nu aveau nimic de mâncare, aşa că s-au oprit la primul restaurant ce le-a ieşit în cale, au luat loc la o masă indicată de ospătăriţă, uimiţi de meniul pe care scria „Carul cu bere”. Un meniu neobişnuit li se desfăşura în faţa ochilor uimiți, dar şi curioşi: „Mâncarea marelui logofăt”, „Mâncarea cavalerului” sau „Gustarea lui Moş Ghiţă”. Şi-ar fi dorit să guste din toate bucăţelele alese pe sprânceană, dar tot ce-şi puteau permite era o ciorbă ţărănească de barabule. Au comandat şi au continuat să privească în jur: picturi realizate de artişti celebri, vitralii care făceau ca lumina de afară să pară verde, galbenă, albastră, roşie, portocalie… un adevărat curcubeu, lambriurile din lemn sculptat ofereau locului un aspect foarte elegant, iar mozaicurile de pe pereţi creau o atmosferă de bună dispoziţie… Una dintre ferestre lăsa să se vadă o bisericuţă ce părea să ascundă o adevărată bogăţie de fresce. Era Mănăstirea Stavropoleos, un loc numai bun să te odihneşti o clipă, dar băieţii se tot gândeau cu emoţie la vizita pe care urmau să i-o facă bunicului şi, îndată ce au terminat, au pornit pe strada Lipscani spre Calea Victoriei, privind la clădirile cu vitrine mari, cu tot soiul de obiecte care mai de care mai ciudate, la cafenelele pline de domni şi doamne în haine elegante ce discutau despre ultima modă de la Paris şi la copiii ce jucau şotronul. Ajunşi pe Calea Victoriei, impresionaţi de maşinile elegante şi trăsurile trase de cai, încercau să-şi dea seama care ar putea fi taxiurile. Nicio maşină galbenă inscripţionată nu se zărea nicăieri. Atunci, lui Călin îi veni o idee:

– Mihai, hai să ne uităm la numărul de înmatriculare al maşinilor, poate ne ajută.

– Serios? La ce ar putea fi de folos numărul de înmatriculare?

După câteva minute de privit cu atenţie, Mihai îi spuse fericit lui Călin:

– Uite! Un taxi! Are numărul de înmatriculare cu TX la început, asta ar trebui să însemne!

– Sper să ai dreptate, altfel ne facem de râs!

– De când îţi pasă ţie dacă te faci de râs?

– De când aveam 5 ani, a spus Călin pe un ton foarte afectat.

– Mă rog, nu mai contează acum, hai să oprim taxiul până nu trece de noi.

Mihai a făcut un semn larg cu mâna. În faţa băieţilor s-a oprit un Chevrolet negru, spaţios şi elegant. Din el a coborât un bărbat mic de înălţime, puţin plinuţ, cu barbă lungă, îmbrăcat într-un costum din catifea, cu o pălărie mult prea mare, în care se pierdea un cap micuţ, având în picioare nişte pantofi de lac maro cu şireturi complicate, care i-a salutat zâmbind:

– Bună ziua! Cum vă simţiţi astăzi, domnilor?

– Bună ziua! Foarte bine, mulţumim de întrebare. Dumneavoastră?

– Excelent, ca în fiecare zi! Urcaţi?

– Abia aşteptăm!

Taximetristul le-a dechis uşa celor doi, a făcut o plecăciune, iar ei au urcat, şi-au pus centura de siguranţă, au aşteptat ca şoferul să urce la volan şi au plecat.

– Unde aţi dori să ajungeţi?

– La…

– Perfect!

Cei doi copii erau foarte miraţi de comportamentul, mai degrabă de unchi decât de simplu şofer de taxi, al celui care îi conducea. Călin se gândea la faptul că nu văzuse niciun semn de circulaţie tot drumul pe care îl parcurseseră pe jos sau cu taxiul. Mihai era preocupat de vizita la bunicu’, care îi aştepta şi care nu bănuia că băieţii cutreierau străzile din Bucureştiul interbelic…

– Hei, tu de ce crezi că nu sunt semene de circulaţie pe aici? Oare cum se descurcă şoferii?

– Nu ştiu, Călin. Nu sunt nici şofer, nici poliţist! N-ar fi mai bine să întrebăm?

Taximetristul nu păru deranjat de întrebare, aşa că explică pe îndelete:

– Există două reguli de circulaţie: mersul pe dreapta şi acordarea priorităţii de dreapta, iar pe Calea Victoriei avem sens unic.

Fericit că a aflat răspunsul despre semnele de circulaţie, Călin, care se gândea, se pare, şi el la bunicul lor, a continuat cu o serie de întrebări pentru Mihai:

– Cum crezi că este acasă la bunicul?

– Cred că are o bibliotecă mare cu multe cărţi mari şi grele în care o să te pierzi pentru că eşti prea ameţit.

Aşa a ţinut-o aproape tot drumul. Mihai era bulversat şi nu se mai putea concentra să răspundă corect la avalanşa de întrebări, aşa că a ajuns să spună că Bulevardul Elisabeta este unul din cele 7 continente. Chiar înainte să coboare, şoferul le povesti o legendă despre întemeietorul Bucureştiului, care se pare că era cioban şi se numea Bucur. Deodată, şoferul întrebă:

– Este bine 30 de lei?

– Minunat! au răspuns copiii, mulţumiţi că preţul nu a fost prea mare pentru o călătorie atât de fascinantă pe străzile vechi ale oraşului…

– O zi bună, domnilor! a spus şoferul, ridicând pălăria în semn de respect.

– O zi bună, au răspuns băieţii.

Coborând din maşină, au observat că aceasta avea culoarea galbenă şi însemnul „Taxi” pe plafon. Oare timpul le jucase o festă? Se aflau în faţa unei case elegante, pe care scria numele bunicului lor. S-au îndreptat cu nerăbdare către poarta masivă din fier şi lemn de stejar, mândria „Bunului” lor. Poarta se deschise cu un scârţâit şi băieţii alergară cu foc în obraji în braţele bunului care îi aştepta în prag cu braţele deschise. Călin şi Mihai îl copleșiră cu sărutări de dor, până când bătrânul îi pofti în casa elegantă din interiorul căreia se simţea mirosul dulce al unor biscuiţi cu unt, preferaţii copiilor.

– Aşteptaţi aici să vă vină şi ceaiul, strigă bunicul, în timp ce Mihai şi Călin o luară la fugă pe scările de marmură spre camera secretă…

– Călin, stai! strigă Mihai, fugind după el.

Cei doi intrară în camera, care, spre uimirea lor, era goală, fără pat, nu avea nici măcar un scaun.

– Ceva nu are sens! gândeşte Mihai cu voce tare sprijinindu-se de un perete… şi… brusc peretele se deschide, descoperind o imensă bibliotecă plină de cărţi de toate formele, culorile şi modelele.

– Ce căutaţi aici? întrebă bunicul pe un ton aspru. Aşa v-am educat?

– Vrem doar o carte, nimic mai mult! Promitem să nu facem mizerie.

Bunicul se îmblânzi, apoi luă două cărţi şi le întinse nepoţilor. Era însă prea târziu. Privirea lui Mihai fusese atrasă de o carte mică, rotundă şi roşie, intitulată ,,Manual de jocuri”. Pe prima pagină stătea scris: „Petrecerea sub cerul liber, la lumina şi căldura soarelui, însoţită de un anumit gen de mişcări, este îndeosebit de prielnică, provocând o înviorare a organismului slăbit după munca depusă în interiorul şcoalelor”.

– Mihai, nu o atinge! strigă bunicul, trăgându-l pe Călin de mâna.

Nu a fost nevoie decât de o singură atingere fină, iar cei trei au fost absorbiţi de un vârtej puternic şi aruncaţi în lumea plină de cuvinte a cărţii. După câteva secunde de cădere în gol, Mihai, Călin, dar şi bunicul s-au trezit într-un loc întunecat. Un nou sentiment de teamă i-a cuprins pe băieţi. Mii de scene terifiante li se succedau în minte: balauri cu şapte capete, dragoni înaripaţi şi luptători destoinici care trăgeau cu arcul în inamici. O lumină puternică împrejura încăperea şi-şi dădură seama că bunicul lor găsise un întrerupător… erau în subsolul unei clădiri. O scară din lemn se ivea în colțul din dreapta, iar Călin şi Mihai începură să urce cu teamă şi curiozitate, urmaţi încetişor de bunicul lor:

– Colegiul „Mihai Eminescu”, citi Mihai pe o plăcuţă, cu glasul stins de emoţie.

– Mihai, dar aceasta este şcoala unde am învăţat eu, spune bunicul, surprins, dar şi încântat peste măsură.

– Şi… continuă acesta…

– Şi…? întrebară băieţii în cor.

– Şi tot aici am scris şi cartea pe care ai atins-o, Mihai, asupra căreia am pus un blestem care nu mă lasă decât pe mine să o ating. Toţi ceilalţi care o vor atinge vor fi blocaţi aici, dacă nu ştiu răspunsul la ghicitoarea secretă. Ochii băieţilor sclipiră cu inteligenţă, iar Călin întrebă:

– Cum o putem afla?

Pe un ton grav, bunicul răspunse:

– Va trebui să ne jucăm „Labirintul” .

– Cum se joacă ? întrebară Călin şi Mihai la unison.

– Mai întâi, va trebui să adunăm între 14 şi 38 de copii, apoi trebuie să alegem un „urmărit” şi un „urmăritor”, și „urmăritul” se aşază unul într-o parte, altul în partea cealaltă a coloanei. Când arbitrul dă semnalul, fiecare rând formează un lanţ, ţinându-se de mână, iar „urmăritorul” începe goana după „urmărit”; aceştia au voie să fugă printre rânduri, nu însă şi printre oamenii din fiecare rând. La alt semnal al arbitrului toţi oamenii din rânduri se întorc la dreapta, apucându-se de mâini în noua formaţie, obligându-l prin aceasta pe „urmăritor” şi pe „urmărit” să schimbe drumul. La un alt semnal se face din nou întoarcere, fie la stânga, fie la dreapta, şi jocul continuă cu întoarceri repezi, până ce „urmăritorul” reuşeşte să-l prindă pe „urmărit”. Aceştia îşi aleg apoi înlocuitorii, cu care reîncepe jocul. Băieţii ascultară cu atenţie şi memoria lor fragedă înregistra toate detaliile. Cu permisiunea bunicului, fraţii porniră pe holurile şcolii în căutarea unor parteneri de joc şi de găsit taina ghicitorii. Simţeau ei că bunicul îşi pusese toată inteligenţa în legarea ghicitorii. Holurile păstrau tăcerea specifică vacanţei. Glasurile copiilor nu se auzeau prin sălile mari de curs decorate cu picturi în ulei. O luară la pas spre curtea şcolii, cu gândul de a căuta prin cartier câţiva doritori de jocuri şi ghicitori. O uşă apărută de nicăieri, cu o umbră prelungă, le bloca ieşirea. Mihai s-a aplecat să desluşească obiectul masiv şi plin de rugină. Era un lacăt. Deodată, lacătul vorbi:

– Să poţi ieşi, această ghicitoare trebuie să o ştii: „Un om puternic şi brav a întemeiat Bucureştiul de azi. Oare numele lui care era?”

Mihai se gândi puţin; fiind ager la minte, ştia că va răspunde uşor. Triumfător, anunţă:

– Cred că voi ghici!

– Ai o singură încercare, zise lacătul.

– Omul legendă, care a avut o stană împrejmuită cu stâlpi mari din lemn pentru orice atac, se numea Bucur, răspunse mândru Mihai, iar Călin îl încuraja din privire. Totul decurgea cum nu se putea mai bine.

– Ai ghicit! Pentru reuşita ta, te pot duce unde vrei.

Băieţii răsuflară uşuraţi. Primul pas îl trecură cu brio:

– Eu vreau să merg pe strada Lipscani, şopti Călin. Ştiu de la Bunul nostru că este un cartier mare şi faimos. Acolo vom găsi cu siguranţă ce căutăm. Nici nu a apucat să termine de rostit numele străzii, că s-au şi trezit în mijlocul unor oameni cunoscuţi parcă, dar neobişnuiţi totodată.

Mihai observă trecătorii care aveau o îmbrăcăminte sobră şi misterioasă: bărbaţii aveau joben şi baston, iar femeile purtau rochii lungi cu dantelă şi pălării ample cu bor mare. „Ce haine frumoase şi elegante”, gândi Mihai şi îi aruncă fratelui său o privire jucăuşă. Bunicul îi privi cu duioşie. Se descurcaseră foarte bine, iar inima îi tresălta de bucurie când se uita la nepoţii lui de care se va despărţi din nou, dar nu foarte curând. Încerca să-şi alunge lacrimile ce ameninţau să-i tulbure ochii verzi ca pădurea. Le zâmbi cu căldură şi porniră pe Lipscani. Cutreierând străzile înguste ale Lipscaniului, observară mulţi negustori care îşi vindeau marfa. Ascultându-i, realizară că nu erau numai români, ci şi greci, bulgari, sârbi, evrei, albanezi, austrieci, care au văzut în strada Lipscani o zonă negustorească cu potenţial. Îşi strigau marfa cu glasuri ferme, politicoase, ca într-o melodie cântată pe mai multe tonalităţi. Călin întreba uimit:

– De unde provine denumirea străzii, „Lipscani”?

Bunicul le răspunse:

– Denumirea străzii provine din cuvântul „lipscan”, negustor care vindea pe pieţele româneşti mărfuri aduse de la Lipsca, adică de la Leipzig, Germania. Uliţa Lipscanilor, chiar dacă nu sub această denumire, există de la începutul secolului al XVIII-lea. Iniţial a fost o stradă foarte îngustă care făcea legătura dintre centrul comercial al Bucureştiului şi Podul Mogoşoaiei.

– Calea Victoriei de astăzi?

– Sigur, răspunse bunicul, mândru de nepotul sau.

Pe cei trei îi fascinau clădirile maiestuoase, care astăzi sufereau într-o stare de degradare provocând tristeţe bucureştenilor. Ceea ce nu a scăpat privirilor agere şi curioase a fost ,,Librăria Şcoalelor Naţionale”, care sigur avea ca scop difuzarea cărţilor şcolare în toate regiunile locuite de români. Bunicul le făcu semn să intre în librărie. Aveau să petreacă două ore în compania mult-iubitelor cărţi de epocă, studiind cu atenţie nume şi titluri de care nu auziseră până atunci. Dar bunicul îşi făcea treaba de bunic, răspunzându-le cu glas dulce la întrebări, hrănindu-le curiozitatea cu informaţii noi şi interesante. Se făcu timpul să plece. Cu inimile grele, băieţii şi Bunul ieşiră din librărie, continuându-şi drumul prin Bucureşti. Deodată, cei trei se opresc în dreptul unei clădiri mari, cu o curte înţesată de oameni. Era o forfotă care le amintea de aglomeraţia din Piaţa Unirii la o oră de vârf. Bunicul îi atenţionă pe nepoţi:

– Copii, această clădire este celebrul Han al lui Manuc.

– Ce este Hanul lui Manuc, bunicule? întrebară Mihai şi Călin în acelaşi timp.

– Ei bine copii, Hanul lui Manuc este locul de întâlnire al drumeților care ajung pe malul Dâmboviţei, dar şi al elitei societăţii româneşti. Un han ca niciunul altul. Întemeietorul a fost Emanuel Marzayan, mai bine cunoscut sub numele de Manuc Bei. Vestit negustor, diplomat şi hangiu, Manuc era considerat în acele timpuri drept unul dintre cei mai avuţi moşieri din Balcani. Mihai îşi aminti de ora de istorie. Aflase că în sediul hanului fusese semnată o pace importantă, dar nu desluşea detaliile; parcă era vorba despre cedarea Basarabiei… Gândurile i-au fost curmate de vocea bunicului:

– Aici a funcţionat prima plăcintărie din Bucureşti în care se făceau plăcinte din carne de om.

– Carne de om ?! Dar de unde o luau ???

– Ei, o luau de la morgă.

– Doamne, ce sinistru !

– Sinistru, dacă te gândeşti, dar dacă guști, va fi şi bun în acelaşi timp !

Copiii încă erau miraţi… De ce cineva ar găti plăcintă cu carne de om? Le pieri subit pofta de mâncare. Nu departe de Hanul lui Manuc văzură o clădire impozantă. Faţada îi era împodobită cu elemente de arhitectură care i-au impresionat pe toţi. Prin gardul de fier, Călin a observat două maşini extrem de elegante. Uimit de frumuseţea lor, se îndreptă, nerăbdător, către poartă. Dar, când a pus mâna pe clanţă, i se păru că aude o voce de femeie, care îl îndemna să nu se sperie şi să intre:

– Hai, dragule, nu te speria, în interior este o comoară nepreţuită!

A intrat tremurând şi în faţa ochilor i-au apărut cele două minuni: frumoase şi strălucitoare, extrem de bine îngrijite. Le făcu şi celorlalţi loc; împreună le priveau ca pe nişte exponate de muzeu.

– Bunicule, întreabă curios Mihai, ce ştii despre aceste maşini? Nu am mai văzut până acum aşa ceva.

Bunicul făcu câţiva paşi şi se apropie de prima maşină; vizibil încântat, începe să le povestească despre minunăţiile care circulau în Bucureştiul de odinioară. Avea şi el două bijuterii în garaj pe care le lustruia zilnic cu o atenţie aproape maternă. Interiorul maşinilor sale era din piele de bovină, de culoarea ciocolatei calde, iar volanul de mahon strălucea ca sceptrul unui mare conducător de oşti. Speră, în secret, ca maşinile sale de epocă să rămână moştenire nepoţilor săi. O tristeţe blândă îi juca în privire, dar îşi luă nepoţii de mână şi urmă cu aceeaşi voce caldă ca pâinea proaspăt scoasă din cuptor:

– În trecut, cele mai populare maşini erau modelele Citroen C4 şi C6; deosebirea dintre ele era dată de lungimea capotei motorului. Dominau piaţa autovehiculelor şi erau prezente la toate competitile de raliu, fiind clasate întotdeauna pe podium.

– Dar câţi bucureşteni îşi permiteau să cumpere o asemenea maşină? întrebă curios Călin, vădind un interes ascuns pentru maşini.

– Nu mulţi, fireşte. Erau rare şi destul de scumpe.

Cea de-a doua maşină aştepta cuminte. Cei trei se îndreptară către ea, iar glasul bunicului se auzi din nou:

– Pe lângă Citroen, Ford deţinea un loc important în vânzarea de automobile cu preţuri rezonabile. 20000$ era suma cu care puteai să-ţi achiziţionezi o maşină Ford. Ce era amuzant la modelele Ford era claxonul sub formă de goarnă, plasat în stânga parbrizului.

Din curiozitate, băieţii s-au repezit să apese claxonul; acesta a scos un sunet răguşit, strident, care a răsunat ameninţător în liniştea curţii. Cu minţile hrănite, copiii părăsiră cu regret gazda care îi primise. Bunicul le luă mânuţele mici şi calde şi porniră spre ieşire. Paşii celor trei aventurieri i-au purtat pe strada Covaci, când Mihai îşi aduse aminte că a citit o carte despre acest loc. Gândindu-se la autor şi, nefiind atent, se ciocni de un bărbat impozant. Bunicul dădu să-şi ceară scuze în numele lui, dar nepotul o luă înainte. Se pare că nu-şi pierduse bunele maniere în Bucureştiul secolului XXI:

– Scuzaţi-mă, stimate domn!

– Nu este nimic, tinere! De ce eşti atât de dezorientat?

– Mă gândeam la titlul unei cărţi…

– Te pot ajuta ?

– Este vorba despre 4 bărbaţi care hoinăresc prin barurile din Bucureşti. Iar la un moment dat, o doamnă în vârstă, lipsită de raţiune, atrage o întreagă mulţime de oameni care râd de ea în jurul ei. Doamna în vârstă, când îi vede, le spune ,,Crai de Curtea Veche”.

– Nu am auzit niciodată despre această poveste, iar eu sunt fiu de scriitor.

– Dar cum vă cheamă?

– Mă numesc Mateiu Caragiale.

– Acel Mateiu Caragiale?

– Cum adică ,,acel”? Eu nu sunt popular, aşa ca tatăl meu! NU POT SĂ-L SUPORT! Am crescut de mic în umbra lui! Dar îţi mulţumesc pentru idee!

– Bine… O zi bună!

– O zi bună, tinere!

Dezamăgit, a plecat cât mai repede posibil de la locul întâlnirii, luând-o de-a lungul străzii, neobservând că atât bunicul, cât şi Călin o luaseră în sens opus, pe urma fiului lui I.L.Caragiale. În schimb, Mihai decide să îşi continue drumul, ajungând la Curtea Veche. Văzând un afiş cu imaginea domnitorului Vlad Ţepeş, se întreba „Ce-ar fi dacă…?” Nu-şi duse gândul la bun sfârşit, când simţi o adiere rece.

– Ciii…neee eee accool..llooo?

Întorcându-se, văzu o siluetă palidă, care semăna izbitor cu imaginea de pe afiş.

– Tu eşti…?

Silueta prinse glas:

– Fantoma lui Vlad Ţepeş. De ce îţi este aşa frică de mine? Nu îţi fie frică, pari un băiat deştept, descurcăreţ şi silitor.

– Muuuul…ţu…mesc!

– Linişteşte-te! Vrei să fim prieteni? Nu mai am prieteni de foarte mult timp.

– Desigur!

– Ce ştii tu despre mine?

– Ştiu că ai fost domn al Ţării Româneşti, dar azi ţi se spune „Contele Dracula”. Şi mai ştiu că… beai sânge!!! răspunse Mihai, cu teamă.

– Deci aşa! Vreau să îţi spun ceva important: să ştii că eu nu am fost niciodată personajul negativ al istoriei. Cât despre numele „Ţepeş”, trebuie să ştii că eu îi pedepseam prin tragere în ţeapă pe răufăcători sau pe trădători! Negustorii din vremea mea mi-au creat o imagine deformată! De fapt, eu am procedat de fiecare dată corect, dar, poate, prea dur. Au început să spună că beau sânge de om; de acolo vine numele de „Dracula”. Alţii m-au poreclit aşa de la numele tatălui meu.

– Serios? Nu pare corect mai deloc!

– Exact. Mai am un secret puţin mai recent: eu scriu poezii.

– Tare! Îmi poţi recita una?

– Desigur, dar pe aceasta am găsit-o printre ruinele cetăţii. Nu ştiu cine a lăsat-o acolo:

,,Această culoare de fistic

Te va duce în timpul interbelic,

Iar acest roşu sclipitor

Te conduce spre viitor.”

– Am mai auzit-o undeva. Dar nu mai ştiu când sau unde! Îmi poţi arăta unde ai găsit-o? Prin câte peripeţii am trecut am şi uitat…

Fantoma îl conduse într-un spaţiu îngust, de unde drumul se bifurcă. Spuse:

– Chiar acolo! În faţa celor doi cai!

– Am un sentiment de déjà-vu. Presimt că ceva se va întâmpla!

– Stai! Ce este sunetul acela?

– Nu ştiu, dar pare a fi un glas de copil!

De nicăieri încep mai multe plânsete… Gândul îl duce pe Mihai la orfelinatul în care atâţia copii suferiseră. Cu gândul la aceştia, i se făcu dor de fratele şi de bunicul său. Se tot întreba unde sunt. Ştia, cu siguranţă, că se vor regăsi curând.

AUTORI: elevii Colegiului Național Mihai Eminescu

Bogdan Alexandru, clasa a VII-a