Bucureștiul – martor tăcut al existenței mele
Teodora Hrib, îndrăgostită de București
A scrie despre București e un exercițiu de răscolire interioară, nu doar o simplă descriere a vieții de oraș. Este o plimbare printre amintiri dragi, pentru că Bucureștiul face parte din mine. Bucureștiul meu e cel al copilăriei, al adolescenței și al iubirii mature. În casele lui am învățat să merg, în blocurile lui am crescut, pe străzile lui am învățat să alerg, prin parcurile lui am învățat să mă joc, să iubesc și să fiu. Bucureștiul este martorul tăcut al existenței mele.
Bucureștiul meu are cântece de mierle, rândunici și vrăbii. Voi nu le auziți? Înseamnă că ați fost mai atenți la claxoane.
Bucureștiul meu are parfum de tei (cei mai frumoși tei i-am văzut pe str. I.L.Caragiale), magnolii (pe Bulevardul Dacia sunt o splendoare) și trandafiri (unde nu sunt?). Nu simțiți? Probabil că sunteți prea atenți la mirosul gazelor de eșapament.
Bucureștiul meu are aromă de castani și stejari. Nu o sesizați? Probabil că agitația de zi cu zi acoperă toate simțurile.
Unii dintre cei mai vechi stejari se găsesc în Grădina Icoanei, loc de plimbare de pe la 1873 și de împărtășit secrete adolescentine pe la începutul anilor ’90. Loc drag, pe unde mama alerga după mine, iar eu după minge. Pe vremea copilăriei mele, Grădina Icoanei avea alei drepte. Aleile erau locul de alergat, pentru că n-aveai voie să calci pe iarbă, altfel primeai amendă. Invariabil, mingea alergată ajungea în iarbă, printre flori. După ce trecea pe lângă coșul plin cu gunoi și la „mustață” de „urmele” câinilor maidanezi.
Pe vremea adolescenței… nu țineam cont de iarbă, flori, gunoi, câini, iar de alergat cu atât mai puțin. Importante erau băncile, unde puteai să te refugiezi lângă prima iubire sau să chiulești de la orele de liceu. Pentru că în apropierea parcului, la o aruncătură de băț, gard în gard cu una dintre sălile Teatrului Bulandra, aflat chiar vis-a-vis de parc, se afla (și încă se află) Școala Centrală, adică fostul liceu Zoia Kosmodemianskaia.
Acum, pe vremea maturității mele, după ce proiectul Ministerului Culturii a prins viață, Grădina Icoanei nu mai are nici o alee dreaptă, toate sunt unduitoare, modificate ca să amintească de parcul din secolul XIX. N-am înțeles de ce acum are un pârâiaș prin mijlocul lui, pe modelul pârâului Bucureștioara, care era în zonă pe la 1830, dar care a fost astupat tocmai ca să fie realizată actuala Grădină, fostul „Maidan al Icoanei”. Dar nici nu mai contează. Are bănci, are leagăne, n-au fost tăiați copacii, ba chiar au fost plantați unii noi, dar cel mai important e că mai are cei trei stejari aflați în apropierea unui zid de casă, ca un buchet ce răsare din pământ. Sunt încă acolo. Și există copii care aleargă mingi și sunt alergați de mame, și adolescenți care se refugiază pe bănci.
Bucureștiul meu e așa cum este Grădina Icoanei. Parte din mine. Uneori frumos, alteori enervant. Uneori miroase superb, proaspăt, mai ales primăvara sau are alte arome splendide, bogate, mai ales toamna, iar alteori nu-i mai poți respira aerul. E mereu în schimbare, păstrând câte un pic din ceea ce a fost cândva. Ca o fărâmă de rădăcină. Suficientă ca să nu te lase să te desprinzi de tot.
Lasă un răspuns