radu preda - bucuresti centenar

Trei monștri

Radu Preda

Primii ani ai copilăriei i-am petrecut în cartierul Floreasca, unde bunicii mei locuiau cu chirie într-un apartament la parterul unui imobil cu 3 niveluri, situat pe o stradă liniștită  și plină de verdeață. Gard în gard cu noi stătea madam Buricea, o profesoară de franceză de „rit” vechi, cu care am început să deslușesc tainele limbii lui Voltaire, iar vizavi stătea madam  Zerfass, o evreică prețioasă și care se plângea întruna de dureri de șale.

Îmi amintesc casa ei, care avea o marchiză din sticlă și cornier vopsit în verde, iar în curte câțiva pomi fructiferi, piersici, vișini și un nuc. Toate casele aveau grădini cu flori, iar în capătul străzii era parcul Floreasca, amenajat pe locul unei foste gropi de gunoi, despre care bunicul spunea că este groapa din romanul omonim al lui Eugen Barbu.

Aveam doar 8 ani când a trebuit să ne mutăm, pentru că proprietarul avea două fete, iar celelalte două apartamente erau pentru ele când vor crește, și iată că ele crescuseră. N-au apucat însă să se bucure prea mult, pentru că întregul imobil a fost dărâmat, ca și casele din vecinătate, pentru a face loc unui monstru din beton, un așa-zis „circ al foamei”, în care funcționează azi Piața Floreasca, câteva restaurante și cafenele în vogă, și desigur un Mega Image.

Culmea ironiei, după 27 de ani reveneam în cartier, pe aceeași stradă dar în capătul celălalt, într-un imobil nou tot cu 3 nivele și tot atâtea apartamente. Doar că pe stradă majoritatea caselor erau noi, masive, fără niciun centimetru pătrat de spațiu verde. Cu foarte multe mașini însă, parcate în devălmășie… Farmecul locului, cu care rămăsesem din copilărie, dispăruse complet. Singura poartă de comunicare între cele două lumi, atât de diferite, rămăsese o salcie bătrână, din parc, „peștera” în care eu și prietenul meu ne jucam de-a Tom Sawyer și Huck Finn…

Anii au trecut și, adolescent fiind, alte două locuri mi-au rămas adânc în suflet, legate fiind și de experiența primei iubiri „de-adevăratelea”. Parcul Hipodrom, pe ale cărui alei cu pietriș îmi târșâiam adidașii în timp ce visam cu ochii deschiși și străzile din cartierul Uranus, pe care l-am descoperit dintr-o întâmplare, într-o zi când am plecat de la fostul stadion „Republicii” și, în loc s-o iau la dreapta pe linia de tramvai, am luat-o la stânga. Am știut din prima clipă că aparțin acelui loc și din acel moment a devenit locul favorit pentru plimbările mele romantice.

N-a durat mult nici această fericire, pentru că și parcul și cartierul au dispărut sub șenilele buldozerelor, iar acum pe locul lor se înalță maiestuos, alți doi monștri de beton. Casa Poporului și Casa Radio. Ciudat însă, deși aș avea motive să detest acești trei monștri care mi-au înghițit cele mai dragi locuri din București, îmi provoacă doar nostalgie, pentru că sufletul meu privește prin betoane și vede ceea ce vedeau ochii în urmă cu 30-40 de ani…

0 raspunsuri

Lasă un răspuns


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *