Bucureștiul meu secret nu e un loc. E un timp.

Sunt bucureșteancă din naștere, la Polizu, cândva în secolul trecut. Copil cu cheia de gât, am descoperit tainele orașului prin preumblări lungi și fără țintă, doar așa, de dragul de a căsca gura la oraș, prin parcurile mici, cum e Ioanid, ori prin pasajul Macca-Villacrosse, care mi se părea, în copilărie, unul din cele mai frumoase locuri din lume.

Totuși, cred că primul meu loc secret din București a fost pasarela Basarab, unde stăteam cuminte și priveam trenurile care veneau și plecau, cu oameni și povești în ele.

Acum locurile secrete din oraș sunt la vedere și în funcție de dispoziție. Ador în continuare plimbările pe vechile străzi cu nume de orașe, zona de lângă parcul Carol și cartierul Cotroceni cu parcul Romniceanu, cu case vechi și elegante, mărturie că pe-aici, pe undeva, a fost odinioară Micul Paris.

Toamna mă ascund cu o carte și un termos de ceai fierbinte în Grădina Botanică sau la un film ori o cafea la Glendale.

Vara, mai ales, merg săptămânal să-mi fac piața la Obor, că e atât de colorat și plin de viață și nicăieri nu mai găsești avocado la țărani aproape autentici (sic!), sau trag cu urechea la discuțiile din mahala, pe străzile vechi din zona Gării de Nord, unde existența n-are fițe, copiii încă se joacă leapșa iar mamele lor îi privesc cu îngăduință de la geamuri, oricât ar fi hărmălaia de mare.

Iar când ajung în centru bat anticariatele și intru negreșit în magazinul acela cochet, cel în care patroana știe detalii despre oricare din obiectele aflate la vânzare, iar în vitrină stă adesea tolănită o pisică grasă.

Altfel spus, Bucureștiul meu secret nu e un loc. E un timp.