Carmen Moise - Bucuresti Centenar

Bucuresti – secvenţe de amintiri

Carmen Moise – jurnalist

A durat ceva vreme până am început să spun „la mine acasă, la Bucureşti”. Acasă era tot la Buzău, chiar şi după ce am devenit proprietar cu acte în regulă al unui apartament cât o cutie de chibrit, în care încăpeau, însă, toţi prietenii mei şi alţi câţiva musafiri neaşteptaţi.

N-am avut niciodată timp să ne împrietenim, să ne cunoaştem mai bine, să ne gasim punctele comune, să ne iubim necondiţionat şi să ne jurăm credinţă veşnică. Eu am venit mereu cu treabă la Bucureşti. Când nu împlinisem încă 5 ani am venit la doctorul de ochi. Cel mai bun şi mai simpatic doctor de ochi de la Spitalul Militar. Care a zis că nu pune bisturiul pe ochii mei albaştri. Da, erau albaştri la vremea aia. Urma să fac nişte exerciţii care să forţeze ochiul să se repare singur.

Aşa că, vară de vară, când lumea pleca în vacanţă la mare, eu soseam cu trenul în Gara de Nord şi mergeam cu mama spre locuinţa noastră provizorie, la mătuşa din Teiul Doamnei. Îmi aduc aminte perfect Gara – mirosul uşor rânced, de la căldură, amestecat cu motorină. Şi vuietul, şi forfota, şi vocile ca o morişcă, şi genţile de care mă loveam, şi pantofii grăbiţi, şi mâna mea încleştată pe mânerul valizei de teamă că o să mă pierd. Tare îmi mai era teamă că o să mă pierd. Şi că n-o să mă mai găsească nimeni, niciodată, în vacarmul şi în aglomeraţia asta.

Abia când ajungeam în casă şi mă instalam în dormitorul cu perdele colorate îmi mai potoleam puţin bătăile inimii. După care, curtea Spitalului Militar – mulţi castani, alei pe care alergau de colo-colo medici cu halat alb pe sub care se vedea uniforma militară. Salonul în care primeam picături într-un ochi şi ceaţa care mă ţinea apoi, prizonieră, într-o cameră mică, întunecată, privind într-un aparat care semăna cu o lunetă doar că nu vedeam niciodată constelaţii. Doar o morişcă desenată pe un carton. Cam astea au fost o vreme singurele mele amintiri despre Bucureşti. Când am început să merg la şcoală s-a mai adăugat o imagine. Magazinul Cocor. De acolo îmi cumpărau ai mei, în fiecare an, uniformă.

După ce ochiul s-a vindecat n-am mai avut treabă, câţiva ani, la Bucureşti. Cred că l-am revăzut după Revoluţie. Am venit să mă înscriu la Facultatea de Jurnalism. Am venit singură, cu trenul. A fost ca un test. Să văd dacă mă descurc. Am ajuns la Leu după mai multe aventuri şi drumuri greşite şi indicaţii de genul „nu pe aici, dragă, cine ţi-a spus să iei maşina 47? Trebuia 38.” Şi din 38 am urcat în 127 şi tot aşa. Am ajuns într-un final atât de ameţită şi de bulversată şi de străină în acest oraş mult prea mare pentru mine încât m-am uitat puţin pe o hârtie la avizier, ca să nu spun că am bătut drumul degeaba, am făcut stânga-împrejur, şi m-am înscris la Sibiu.

Începutul lui 2002. Sunt iar la Bucureşti. E februarie şi oraşul e gri spre negru, cu zăpadă din aia care adună în ea toată mizeria de pe străzi, maşini şi oameni. Mi-am depus fără speranţe prea mari un CV la Antena 1. După o săptămână aflam că sunt angajată. Reporter de noapte, că doar asta era liber. Câteva luni am văzut Bucureştiul doar la lumina girofarului de la maşina de poliţie sau de la Ambulanţă. În prima mea zi de reporter la lumina zilei am fost trimisă să fac o transmisie în direct dintr-un cartier unde nu era apă sau curent electric, nu mai ţin minte exact. În aceeaşi maşină era şi Simona Gherghe, ea urma să facă live imediat după mine, pe partea cealaltă a cartierului.

Cum mergeam noi, aşa, înghesuite pe bancheta din spate a Daciei,  repetând în gând textul, sună telefonul. „Unde sunteţi? Facem şi noi o probă?” „N-am ajuns încă?” „Şi cât mai aveţi? Unde sunteţi exact?” „Undeva pe un pod mare”. În maşină, şoferul şi cameramanul încep să râdă în hohote. Eram pe podul Grant.

Doi ani mai târziu, oraşul acesta urâţel la prima vedere, plin de capcane uneori, fascinant fără să înţeleg vreodată de ce, a devenit acasă. Şi în mod absolut ciudat, îmi e dor de el de câte ori sunt plecată prin ţară ori prin alte ţări. N-a fost dragoste la prima vedere, asta e clar. A fost o „îndrăgostire” treptată, dozată, asumată. Ca un film care nu îţi place de la primele secvenţe, dar pe care stai să îl vezi până la final, de curiozitare. Încă descopăr Bucureştiul. Cu bune, şi cu rele. Şi îl iubesc aşa cum e. Pentru că e acasă.

0 raspunsuri

Lasă un răspuns


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *