București – înăuntru
Sabina Ulubeanu, compozitoare
1986-1990. Merg pe Principatele Unite spre liceul de muzică. Pe stânga și dreapta case, unele mai îngrijite, altele coșcovite, bej, galbene, gri. Un alt univers față de blocurile din cartierul meu, din poveștile cu mica burghezie bucureșteană șoptite pe ascuns la lecția de pian. Știu că a venit primăvara când galbenul izbucnește de peste tot: e pentru mine strada cu Forsythia.
1992-1998. Merg de la liceul Enescu până la sala Radio. Baia Grivița, Piața Buzești, Popa Tatu.
Acolo sunetele te fac să te uiți printre gratii sau grilaje: mieunat de pisici, lătrat de câini, furtunul care udă florile. Mișcările oamenilor dinăuntru sunt lente, fără asperități. Miroase a pâine de la brutăria turcească și prajiturile de cofetăria Anda sunt cele mai bune. E un laborator mic, într-o căsuță care are o curte unde încap trei mese.
1999-2001. Plimbările cu prietena cea mai bună pe Mântuleasa, Plantelor, Arcului, tot ce e în zona Rosetti-Izvorul Rece, pe stânga și pe dreapta. Acolo arhitectura e mai impresionantă, fiecare casă are un detaliu nobil și curțile sunt silențioase. Nimic nu le tulbură, nimeni nu pare a locui acolo și par a exista doar pentru a întregi atmosfera de complicitate din conversațiile studentelor la Conservator.
2008-2017. Deja mă uit prin orice fereastră, prin orice grilaj, adulmec orice spațiu, locuit sau nelocuit, cu flori sau fără, fotografiez porți, oameni, detalii, cadre largi, vreau să păstrez totul . Devin conștientă că orașul se transformă, mă extaziez la lucrurile neschimbate, sufăr la câte o demolare sau distrugere. Mă plimb de câte ori pot prin Cotroceni, prin Vatra Luminoasă, pe străduțele pe care le iubesc din copilărie și prima tinerețe.
Pentru că, pentru mine, Bucureștiul preferat e interiorul. Ascunsul. Intimitatea din ce în ce mai rară, căldura din ce în ce mai stinsă, familiaritatea și noblețea unui timp de care nu vreau să mă despart.
În locul unde am făcut această fotografie e acum o poartă metalică, compactă, prin care nici soarele, nici bucuria nu mai trece. E undeva pe Pache Protopopescu.
Bucurestiul descris este minunat dar este pur idilic. Dar nu mai exista. A devenit aglomerat la limita imposibilului mizer galagios. Este slutit continu fara o identitate arhitecterala. Eu am prins Bucurestiul anilor 60… Dar acela era facut de oamenii nascuti inainte de razboi.
O.k