Dan Alexandru Duca - Bucuresti Centenar

O neîntâlnire reușită. Locul meu preferat din București

Dan Alexandru Duca – Content Manager

După aproape 12 ani de conviețuire, continuăm să fim doi străini. Ne intersectăm în fiecare clipă, suntem nedespărțiți aproape 365 de zile pe an din ziua în care “acasă” a devenit un concept abstract, imposibil de localizat pe hartă, pulverizat în zeci de colțuri ale lumii, dar încă niciodată aici.

Ne tolerăm, iar în clipele de reverie, de zgâlţăială afectiv-urbană aproape violentă, mi-e dat să înţeleg de unde totuşi această atracţie tăcută, de unde această neputinţă de a trăi unul făr’ de celălalt, de unde această formidabilă capacitate de a ne trezi unul lângă altul în ciuda dorinţei de a ne lua totuși într-o zi câmpii.

Cândva însă, am trăit şi vremuri mai bune. Atunci când ne vedeam mai puţin. Cam o dată, de două ori, pe an.

Pentru că cele mai frumoase clipe ale primelor mele călătorii în Bucureşti – în fond despre această poveste de dragoste vorbim (doar nu era să păstrez retoric suspansul ăsta patetic până spre capăt) – s-au consumat într-un perimetru nu mai lung de doi-trei kilometri: pe Magheru-Bălcescu. Mereu pe partea stângă cum vii spre Inter, într-un ritual respectat cum altfel, decât cu sfinţenie. Centimetru cu centimetru. Atingând cu vârful degetelor zidurile şi amestecând pe ele straturi de var. De la coloanele ce ascund privirii micile spaţii comerciale de la Romană, unele acum abandonate, până la crucea în memoria revoluţionarilor din faţa fostei librării Noi, trecând prin faţa hotelului Ambasador, pe lângă fostul cinematograf Patria.

Trotuarul acela îngust mi se părea pe atunci un veritabil podium de modă, pe care, la fiecare metru, intrusul ce eram respira parfumurile complicate ale zecilor de chipuri inexplicabil de frumoase ce-mi ieşeau în cale. Ceva mai încolo, pe aceeaşi arteră, librăria Sadoveanu își conservase aerul rece-cald, intim, ante-decembrist, într-un contrast totuşi fericit cu glamul „mall-urilor” de cărţi ce între timp îşi făcuseră apariţia pe stradă. La Sadoveanu, cărţile aveau un miros de anticariat, deşi erau noi, iar editurile mai mici îşi găseau locul lor, poate mai mult ca-n oricare parte.

În toți acești ultimi ani, bulevardul tinereții mele în București s-a transformat tot mai mult, la fiecare pas, în “fost”. Și nu întotdeauna ceva i-a putut lua locul. Doar Biserica Italiană și-a păstrat discretă, liniștea de atunci. În fiecare zi, aici, e loc de un miracol.

Dar înainte ca Bucureştiul să fi devenit pentru mine, Drumul Taberei, Aurel Vlaicu, Dristor, Tineretului, Lipscaniul cu terasele sale mereu pline, staţii de metrou, Sala Palatului cu ale sale concerte de jazz, Arena Națională, Palatul Parlamentului, Casa Presei, IOR-ul, Muzeul Satului, Dorobanţiul sau Herăstrăul, teii de pe dealul Academiei şi alte atâtea locuri, el a însemnat Magheru-Bălcescu cu zgomotul sutelor de motoare ce-l străbăteau, atunci şi acum, la orice oră din zi asemeni unei turme de tauri scăpaţi pe o stradă îngustă, dar cu feeria unei lumi strălucitoare precum luminițele de Crăciun.

Altfel, după 12 ani de când ne-am unit destinele, cu acte, continuăm să fim aproape străini. Poate nu întâmplător, pe unul dintre afişele lipite din când în când pe Magheru scria sec: „Dragostea durează trei ani”. Iar asta nu v-am spus-o în primul paragraf şi nici faptul că varul zgrunţuros al zidurilor Bisericii Italiene nu mi se mai lipeşte pe degete. Ceva-ceva însă din emoția primelor întâlniri persistă.

*Text adus la zi, după o primă versiune apărută în urmă cu șapte ani, pe Voxpublica.

0 raspunsuri

Lasă un răspuns


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.