O minune în mijlocul lacrimilor

Dragii mei,

Sunt sigură că ați auzit povești spuse de bunici, părinți, citite de învățătoare, istorisite prin trenuri sau în jurul unui foc de tabără. Dar mă întreb dacă v-a spus vreodată vreo poveste o oglindă de pe perete? Alta decât propria voastră poveste, dimineața, când vă-mbrăcați ca să plecați la școală și mai trageți o ultimă privire, ca să vedeți dacă v-ați pieptănat cum trebuie sau dacă stă bine cămașa.

Eu sunt o oglindă. Sunt veche acum, dar veche eram și în 1977. Văzusem multe în existența mea placidă, dar ce am văzut atunci le-a întrecut pe toate. Acela a fost un an în care, în luna martie, mai toate oglinzile din București s-au spart. În ziua a patra a lunii, spre seară, când oamenii se retrăseseră în casele lor, pământul pe care stă orașul acesta s-a cutremurat atât de tare încât oglinzile, farfuriile, paharele s-au ciobit, mobila a luat-o la vale, pereții s-a dărâmat, blocurile s-au surpat. Și mulți oameni au murit. Peste 1.500, printre care actori și cântăreți celebri sau medici care ar mai fi putut face mult bine pentru pacienții lor.

Eu sunt o oglindă care s-a ținut tare și am înțeles și de ce s-a întâmplat lucrul acesta. Menirea mea a fost să văd și să duc mai departe urechilor voastre povestea unei minuni. Povestea unei supraviețuiri miraculoase, cea a lui Sorin Crainic, un puști care în timpul cutremurului din 1977 avea 18 ani. L-am văzut cum, pe la ora 9 seara, intră în localul din centrul orașului, acolo unde lucra un prieten de-al său și unde eu stăteam liniștită pe un perete, de la un subsol. Dintr-odată, s-a pornit un huruit îngrozitor, de pietre care se parcă se loveau între ele și, peste câteva secunde, cutremurul a lovit, violent, dureros. Pe băieți i-am zărit pentru o clipă, apoi nu i-am văzut, pentru că totul în jurul nostru se prăbușea, var, sticlă, lemn, podea, învălmășindu-se cu țipete confuze.

Apoi tăcere. Și întuneric. Doar într-un licăr de-al meu, reflectat de o lumină de-afară, l-am absorbit pe băiatul acesta. Care supraviețuise. Eram și eu ciobită într-un colț și mă durea, dar uitându-mă la el mi-am dat seama că pe el trebuie să-l doară mai tare. Răsufla, dar era prins de viu, la fel ca mine, sub tone și tone de dărâmături și nimeni nu credea că Sorin ar mai fi putut fi în viață. Speranțele trăiau două-trei zile cel mult, într-un oraș care-și pierdea oamenii. Băiatul acesta însă a rezistat, prins sub un planșeu prăvălit de la cine știe ce etaj, 11 zile.

Dincolo de imaginea pe care i-am absorbit-o, i-am citit disperare. Panica. Foamea, dar mai ales setea. Neputința. I-am auzit glasul cu care striga, la început mai clar și mai răspicat, apoi din ce în ce mai slab. Mi-a plăcut de băiatul acesta care nu s-a lăsat păgubaș și care a luptat pentru viața lui, de sub orașul care, la suprafață, cunoștea prăpădul adevărat. Cu vocea mea neauzită i-am făcut galerie, ca la un meci pe viață și pe moarte, sperând că salvatorii îl vor auzi, vedea, simți, și-l vor scoate de-acolo, rănit și slăbit, dar viu.

Îmi dădeam seama că nu mai știe de câte ore sau zile e acolo, că ziua și noaptea de afară se succedau fără ca el să le observe trecerea, că poate delirează, că se gândește poate la sticle cu lapte rece, poate la părinți. Sub planșeul care-l prinsese ca într-un mormânt nu avea loc decât să se întoarcă de pe o parte pe alta și să stea în genunchi. Puterile nu-i îngăduiau să mute molozul și ruinele din jurul lui ca să iasă de unul singur.

El a pierdut numărătoarea orelor și zilelor de groază, de captivitate. Dar eu, fiind mai bătrână și mai trecută prin viață, am numărat corect, în secunde și veșnicii. Au trecut 11 zile. În dimineața de 15 martie, când numai eu, un obiect pe care lumea îl crede neînsuflețit, minunea s-a întâmplat, neașteptată și limpede, așa cum se petrec toate minunile. Un soldat, care-și căuta colegul, pe nume Lupu, l-a găsit și dintr-un erou s-au făcut de-ndată doi. „Lupule, tu ești, mă?”, așa a zis soldatul și erau primele vorbe pe care le auzeam, și eu, și Sorin, în atâtea zile lungi și pline de spaimă.

Apoi am aflat că pe Sorin poate-l ținuse în viață, din coșmarul de afară, speranța mamei lui, care în 11 zile nu a plecat de lângă dărâmăturile sub care știa că-i este îngropat băiatul. L-au scos cu hainele zdrențuite – din jacheta de piele și din tricou nu mai rămăsese nimic, doar sentimentul acela de frig tăios pe care-l îndurase în nopțile de început de martie. Cred că la un moment își pierduse urma de optimism de la început, pentru că, în ultimele zile, îl auzeam gândind: „Mă lasă aici! O să mor aici! Nu vor să mă salveze!”

Dar l-au salvat. L-au scos de-acolo conștient, cu inima cât un purice, și l-au dus la spital, iar povestea lui a fost cea care, în inima unui București făcut țăndări, a fost cea care a dat putere și speranță. Speranța că miracolele vor înflori întotdeauna, chiar și în cel mai sterp deșert de neputință și disperare, chiar și din semințele negre ale celui mai crunt coșmar. Iar eu am stat martor și la salvarea lui, așa cum i-am fost alături și în momentul năruirii. A fost un cutremur de 7,2 grade Richter, avem peste 11.000 de răniți, e imposibil să mai supraviețuit careva, spuneau salvatorii în jurul nostru. Eu nu știu exact ce-nseamnă asta. Știu doar că uneori cele mai incredibile legende au un sâmbure de adevăr și asta e, poate, tot ce ceea contează.

Pe mine m-a găsit, m-a salvat, câteva zile mai târziu, o fetiță brunetă, cu două pompoane albe în păr și cu o rochie verde, ca un început de primăvară proaspătă. Mi-a șters cu palma ei mică suprafața plină de praf și s-a oglindit în ea, cu fețișoara ei netedă și luminoasă. „Ia uite, o oglindă veche și ciobită”, a zis fetița. Și m-a luat acasă ca pe un trofeu, ca pe un alt mic supraviețuitor. Nimeni n-a știut povestea mea până acum. M-am hotărât s-o spun, pentru că un pic de speranță n-are cum să strice nici măcar acum, la 41 de ani după întâmplare. Și-o să mai spun povești de-aici încolo, dar sper să fie numai dintre cele fericite și vesele. Niciodată, cât timp vom avea pe acest pământ, eu și ciobitura mea din partea stângă, nu ne dorim să mai povestim tragedia unui astfel de cutremur.

0 raspunsuri

Lasă un răspuns


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.