Teodora Massini - Bucuresti Centenar

Pe urmele Bucureștiului pierdut

Theodora Massini – blogger

Am intrat timid. Era 10.45, iar ora de deschidere pictată pe geam arătă ca am ajuns prea devreme. M-a întâmpinat un domn zâmbitor, îmbrăcat exact ca ospătarii de pe vremuri, care m-a poftit înăuntru. „Haideți, n-o să stați în frig!”

M-am oprit direct la vitrina cu dulciuri. Și am cerut o Joffre. Apropo, știați că aici a fost inventată? Aici, pe Calea Victoriei 46.

Am mancat prajitura minuscula incet, ca o vrabiuta. Tacamurile inca sunt cele stantate: Casa Capșa.

Si coloanele de marmura sunt cele pe care mi le amintesc. Si draperiile. Marturisesc ca mi-am apropiat nasul de ele fix ca-n copilarie, când imi lipeam obrajii de catifeaua moale si priveam ornamentele aurite minute intregi, in timp ce imaginatia o lua razna. Eram o prințesa în propriul castel.

Aproape ca speram sa simt același miros și azi, după 30 de ani: amestecul de vechi, praf și parfum…

„As vrea un ceai, va rog, și o omleta și cartea de oaspeți, dacă o mai aveti.”

Am ridicat privirea. Ah, acele candelabre… Brusc, am simtit nevoia sa îndrept spatele. Mi-am lipit genunchii si mi-am asezat cuminte în poală șervetelul alb. Cand eram mica il puneam la gat, in timp ce bunica imi spunea pentru a mia oara: „O doamna nu sta rastignita la masa. Si nici cu coatele pe masa. Si nici nu plescaie. Si nici nu mananca de parca n-a mai mancat de 3 zile. Te rog, Egi, esti deja o domnisoara!”

Am mancat omleta, lasand putin si in farfurie la final. Nu ma saturasem, dar imi trebuia motiv sa pun tacamurile regulamentar, asa cum am invatat si nu am mai facut de ani de zile. Initial, le-am incrucisat in farfurie. Ah, ce gafa! Am corectat-o inante sa ma vada cineva.

Ospatarul se apropie timid:

– Imi pare rau, dar sa stiti ca nu avem carte de oaspeti. Va interesa ceva anume? Eu sunt de 3 ani aici, dar la bucatarie avem fete care lucreaza de 20.

– Multumesc. Nu voiam decat sa vad ce scriau, acum 50 de ani de exemplu, cei care isi luau pranzul aici. Scriitorii, actorii, de exemplu. Ce pacat ca n-o mai aveti,  tare pacat…

– Asa e, doamna, s -o fi pierdut la renovare. Sau inainte, cine stie. S-au pierdut mai multe, nu doar asta.Nici clientii nu mai sunt câți erau. Batranii sunt prea batrani sau saraci sa mai vina, tinerii nu-s atrasi de istorie sau pur si simplu nu stiu de locul asta. Ne cam pierdem si noi, nu credeti?

Eu l-am pierdut cu ceva timp in urma. L-am pierdut cate putin de fiecare data cand am mers grabita cu capul plecat pe strada sau in tramvai si ganduri plecate si ele spre te miri ce examene stupide, iubiti efemeri sau job-uri care te storc de tine. Il pierd si acum, de fiecare data cand dimineata alerg zgribulita pe Kiseleff spre metrou, cu ochii in telefon in loc sa ravasesc frunzele adunate in gramezi sau sa ma arunc o data, macar o data in dambul de zapada care ma sfideaza la 1 metru de mine. Il pierd de fiecare data cand trec pe langa o statuie sau o casa veche, cu placuta atarnata de gardul ruginit de fier forjat, care scartaie in bataia vantului. L-am pierdut si azi cand, pentru a suta oara, am trecut pe langa cafeneaua micuta de pe strada Uruguay si nu am intrat, promitandu-mi ca poate maine, cine stie, daca reusesc sa las copilul mai devreme la scoala.

La Casa Capsa ma ducea bunica, o data pe luna. Ma scotea pe bulevard, la un profiterol. Își punea rochia verde, pana la genunchi, si pantofii de lac. Si palaria, musai palaria. Rujul rosu si perle la urechi. Iar eu purtam rochita si dresuri fine de la Adesgo. Musai dresuri.

Tin minte ca portarul – eu asta credeam ca e – ii deschidea usa si ne conducea la masa. Ii tragea scaunul si ii zambea. „Ca de obicei? Un ceai si o inghetata pentru nepotica?”

Ea aproba cu un zambet si o usoara inclinare a capului. Iar el soptea: „Imediat, doamna Massini, bine ati revenit pe la noi!”

Da da, era Doamna, nu tovarasa.

„Tovarasa Massini, aceeasi masa?”, auzeam la Casa Armatei. Acolo ma ducea de ziua mea. Cartofi prajiti cu snitel, ba, daca nu ma inseala memoria, acolo am aflat si cum e creierul pane.

Era impunator inauntru, dar scarile,  scarile erau fascinante. Imi amintesc ca ieseam dupa pranz afara in timp ce ea ramanea sa se salute cu militarii. De sus, priveam bulevardul si ma simteam tot printesă.

O luam apoi usor la pas… Caci de ziua mea mergeam mereu la un spectacol. De cele mai multe ori la Teatrul de Revista. La Tănase. Mergeam de regula la Stela si Arsinel. Biletele se dadeau pe pile. Era cumva o casta. Nu ajungea oricine acolo.  Eram mica. Nu intelegeam glumele. Sau apropourile, sa le spunem. Dar aplaudam frenetic si plecam mandra ca am fost acolo. Cu Oamenii Mari.

Acum sunt si eu om mare si cu regrete la fel.

Caci Bucurestiul meu,  Bucurestiul meu nu e de lasat sa se piarda. Domnul care m-a servit azi, la Capsa are dreptate: ma pierd si eu, putin cate putin, odata cu el.

Asa ca mi-am promis sa nu las asta sa se intample. Si, de cate ori am o ora-doua libere, o zi sau o saptamana, pornesc pe urmele lui. Si, pas cu pas, il regasesc, cu ochi de copil si mintea de acum.

– Nota, va rog. Si va multumesc. A fost minunat la dumneavoastra.

„Va asteptam cu drag si data viitoare. Noi suntem aici, doar dumneavoastra sa va faceti timp pentru noi.”

Sa ne facem, zic. Pentru el, Bucurestiul nostru, si pentru noi insine…

 

Credit foto: Nicu Teapa Vlasceanu

0 raspunsuri

Lasă un răspuns


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *