Bucuresti Intotdeauna - Bucuresti centenar

Bucureștiul m-a învățat să spun „Întotdeauna!”, în loc de „Niciodată!”

Doru Roman, jurist

Nu-mi plăcea Bucureștiul. Nu admiram nimic la el, nu găseam nimic de lăudat. Îl vizitasem sporadic, doar din obligații de serviciu. Prima dată (mă refer la vizitele în care am stat mai mult de o oră- două, între trenuri), la ceremonia de înălțare în grad, la finalul anului III de academie, apoi, după un an, la ceremonia de absolvire, pe urmă, la un curs de aprofundare a limbii engleze (pe care l-am abandonat după doar o lună din motive de… București).

Ulterior, timp de vreun an, până ne-am făcut carduri, veneam lunar la unitatea centrală de la Răzoare să ridic salariile pentru mine și colegii cu care lucram la aeroportul din Sibiu. De fiecare dată simțeam un sentiment apăsător încă de la urcarea în mașină, dinainte de a pleca la drum. Spuneam „abia aștept să termin acolo, să ies cât mai repede din București!” Nu era acea intimidare pe care mulți spun că o simt „provincialii” față de capitală, dimpotrivă. Era mai mult dispreț. Generat de mizerie, de praf, de haosul din trafic (ulterior, am învățat pe propria-mi piele că, de fapt, haosul este în așa zisa ordine din traficul altor orașe, nu în București)…

Mereu îmi spuneam că Bucureștiul e unicul oraș din țara asta, chiar din lume, de care voi fugi ca dracu´de tămâie, că nu voi suporta niciodată să locuiesc în el. Asta se întâmpla mai ales de câte ori trebuia să ajung aici cu ceva treabă.

Până o dată, când viața a vrut să râdă de mine și m-a relocat direct în București. Mă rog, un prieten bun ar spune „Nu în București, bre! În Drumul Taberei!” E o glumă de-a noastră.

Am deja aproape 6 ani de când stau aici cu acte în regulă. Motivul mutării a fost minunat, îmi găsisem cu adevărat jumătatea, așa că, datorită ei, am început să învăț a locui în capitală făcând abstracție de tot ce mă oripila. Ba chiar am început să-i văd și părți bune. Unele chiar foarte bune: case vechi, frumoase, locuri liniștite, parcuri întinse, unele chiar bine întreținute, prieteni minunați pe care nu i-am avut nicăieri altundeva pe unde am mai locuit…

Nu cunosc locuri secrete în care să mă ascund atunci când vreau să fug de lume. Nici nu cred că am nevoie de așa ceva. Nu am nici vreun loc preferat. Nu am avut timp să-l găsesc, am fost ocupat cu altele în toată această perioadă. Am, însă, multe locuri din București pline de amintiri. Multe, extraordinar de frumoase, mult mai multe, dureroase. Foarte dureroase.

Cu toate astea, știu deja că, dacă va fi ca viața să mai vrea să râdă de mine și mă va arunca în altă parte, aici mă voi întoarce întotdeauna. Și pentru totdeauna, atunci când va fi să…

Pentru că aici e locul meu, al nostru. Îl avem deja. Prietenii știu de ce.

0 raspunsuri

Lasă un răspuns


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *