“Trabucuri cerești” în bezna Bucureștiului

Barbu Brezianu s-a născut, în 1909, într-o familie boierească înrudită cu poetul Alexandru Macedonski, cu istoricul Grigore Tocilescu și cu ministrul de Război, Istratie Sămeșescu. Micul Barbu avea, în timpul ocupației germane a Bucureștiului, între șapte și nouă ani. Și-a amintit, peste decenii, dirijabilele, brutalitatea soldaților germani, figura impunătoare a mareșalului Mackensen, dar și emoția provocată de încercarea unui grup de soldați bulgari de a transporta în țara lor, în februarie 1918, moaștele patronului Bucureștiului, Sfântul Dimitrie Basarabov:

“Era o iarnă grea în 1916, cu o zăpadă de abia te puteai urni. Eram foarte speriat de nemți, care ocupaseră deja Bucureștiul și patrulau și în preajma casei noastre de lângă Cișmigiu. Întâi am asistat la bombardarea Bucureștiului de către dirijabile Zeppelin. Erau exatrordinare, parcă erau niște havane, niște trabucuri cerești, noaptea fiind urmărite cu reflectoarele noastre. Și era, în beznă, un frumos spectacol de lumini. Pe vremea aceea nu erau sirene și alarma era dată de clopotele bisericilor. Când veneau zepelinele, toate clopotele nopții sunau.

Îmi amintesc că, într-o zi, au venit nemții să facă percheziție. Nu țin minte ce naiba au vrut. Au bătut la ușă, eu m-am speriat și m-am ascuns sub mașina de cusut, care era acoperită cu un lințoliu verde. Îi auzeam pe nemți bodogănind, răstindu-se, urlând.

Comandantul militar al Bucureștiului, cel care îl cucerise cu arme, era mareșalul von Mackensen. În fiecare dimineață, el făcea o plimbare călare, de la Șosea, până la Cercul Militar, însoțit de o escortă numeroasă: lângă el, aghiotantul; în față, trei călăreți; în spate, alți trei. L-am văzut într-o zi, în dreptul Cercului Militar. Avea pe cap o căciulă uriașă, cu un cap de mort în frunte. Foarte solem și impunător în ținuta lui, mai ales că era încadrat de atâția călăreți.”

Sursa foto: Colectia Barbu Brezianu

Și Corneliu Axentie (1911-2001), prieten cu Eugen Ionesco, Mircea Eliade și Nicu Steinhardt, care avea doar cinci ani la intrarea României în Primul Război, își amintește dirijabilele și felul în care copiii reușeau șă transforme armele în jucării:

“Eram mic de tot, dar îmi aduc aminte de zepelinul pe care l-am văzut într-o noapte, pe cer. În perioada aceea locuiam în zona în care a fost Arsenalul, acum dărâmat, și îmi anintesc de bombardamentele pe care le făceau nemții. Fiind copil de cinci-șase ani, plecam cu alții de vârsta mea să culegem șrapnele, biluțele acelea mici care rămâneau în urma bombardamentelor, cu cu care noi ne jucam. Ce să-i faci, copii!”

Oricât de mari au fost spaimele și privațiunile aduse de război, copiii au continuat să se joace.

Citate din cartea: „Un cântec de lebăda – Vlăstare boierești în Primul Război Mondial”, ed. Corint 2016

Autor: Filip Iorga

foto: Wikimedia Commons