Bucuresti, punte catre mine - Bucuresti Centenar

Bucureștiul – punte către mine

Mihaela Siller, terapeut respiratoriu pediatric

E foarte greu de vorbit despre București din perspectiva de emigrant. Daca il lauzi  vei fi acuzat ca nu ii intelegi mizeria, agitatia, aglomeratia. Daca ii subliniezi neajunsurile,  se va gasi cineva sa iti spuna ca esti snob, ca “te-ai ajuns” , ca ti-ai tradat tara si urbea natala. Balanta dintre bine si rau inclina intotdeauna  subiectiv, impinsa intr-o directie sau alta de emotii mai mult sau mai putin intelese complet.  

Am revazut Bucurestiul dupa zece ani de absenta totala din tara cu aceiasi mirare in ochi ca ai  copilei provinciale de 14 ani venita sa dea examen de admitere la un liceu de cartier bucurestean, intr-o viata de mult trecuta. Din avion aeroportul se percepe mic, incredibil de neimportant in comparatie cu alte aeroporturi internationale. Si totusi… Otopeni nu a fost pentru mine doar poarta pentru reuniuni fizice familiale, dar si poarta catre regasirea bucatilor de suflet pierdute prin emigrare.  

In prima zi a vizitei m-am plimbat pierduta pe Calea Rahovei, in cautarea unei adolescente macinate de indoiala sub presiunea perfectionismului comunist. Incercam sa ma conectez la noul Bucuresti, mai curat si mai european decat cel pe care l-am lasat in urma, prin tacerea pasilor care ma purtau fara directie. Am mers mult pe jos, incercand sa ma conectez la atmosfera europeana dupa zece ani petrecuti pe continental american.  Alienarea mea de Bucuresti parea insa prea puternica pentru a simti pulsul orasului care candva m-a fascinat prin ritmul si agresivitatea lui.  

Si nu stiu cum, si nu stiu cand, pasii s-au oprit involuntar in fata bisericii Sfantul Anton – Curtea Veche, din spatele hanului lui Manuc. Am inchis ochii lasand mirosul lumanarilor arse tinute de maini batrane si tinere sa-mi invadeze toate simturile, tragandu-ma inapoi in adancurile memoriei afective pe care constientul emigrantei din mine a suprimat-o de-a lungul anilor.

Pentru multi, o biserica e doar locul in care te conectezi cu divinul si mai putin cu umanul. Pentru mine, biserica Sfantul Anton e conexiunea cu ramasitele Bucurestiului din suflet, locul secret in care timpul se opreste intotdeauna pentru a permite vulnerabilitatilor sa iasa la iveala, iar lacrimilor sa curga fara sentimentul de  vinovatie al plecarii din tara.

0 raspunsuri

Lasă un răspuns


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.