Sufletul Radioului

Am plecat din România la sfârșit de septembrie 2014. Sunt bucureșteancă prin naștere și până să emigrez, am trăit doar în Capitală. O știu, deci, cu bune și rele, din vremea când vitrinele ei erau goale și pe străzi nu circulau chiar așa de multe mașini, am bine întipărite în minte câteva străzi pavate cu piatră cubică, de care mi-am zdrelit genunchii în nenumărate rânduri. Am crescut pe lângă Mitropolie, pe o stradă cu case vechi, cu tavane înalte și sobe de cărămidă, în care, în anumite ierni, nu se aprindea focul, pentru că presiunea gazelor era prea mică.

Mi-amintesc ierni cu zăpezi cât casa, primăveri parfumate cu liliacul ce creștea obligatoriu prin toate curțile și mirosul inconfundabil de ceai de tei ce invada străzile la început de vară. In copilărie l-am iubit, în adolescență l-am adorat, ca adult am ajuns să-l detest. Acum mi-e dor de el, de anumite locuri și când încep să simt că dorul ăsta mă sufocă, mă plimb pe străzile lui cu Google Earth.

Cel mai des fac drumul de acasă de la ai mei, până la Radio. Plec din Piața Unirii, pe cheiul Dâmboviței, până sus, la Izvor, fac dreapta pe Schitu Măgureanu, urc pe lângă Cișmigiu, mă opresc un pic la Cafe Bleu și după ce arunc o privire și la ce se poate vedea de pe aleea mea preferată din parc, cea care duce la ruine, “stau” la stop, la intersecția cu Știrbey Vodă și merg mai departe spre General Berthelot. Dacă ajungeți vreodată în fața clădirii Radioului și aveți senzația că treceți printr-o umbră, nu vă speriați, nu e nici o fantomă, e doar ființa mea astrală, privind în sus, spre etajul doi, acolo unde am intrat aproape în fiecare zi, din iulie 1997 până în septembrie 2014.

Locul meu preferat în București e chiar acolo, pe General Berthelot. Acolo mă visez cel mai des, urcând scările de marmură pe care nu o dată era să îmi rup picioarele, rătăcindu-mă pe coridoarele antifonate, aruncând priviri furișe la ceasurile de pe pereți, ceasurile despre care se spune că nu rămân niciodată, dar niciodată în urmă.

Locul meu preferat din Casa Radio e holul ce leagă intrarea principală din Berthelot de cea din Temișana. Sunt câteva trepte de coborât și imediat pe dreapta e fabulosul studio de teatru Tanți Radio, locul în care s-au înregistrat toate piesele radiofonice ale copilăriei mele. Cu alee cu pietre, cu bucăți de parchet, cu scări întortocheate, cu rame de fereastră și tot felul de alte obiecte ce fac zgomot, cu scaunele puse în cerc în fața ciclopului dintre stuido și regia de emisie, cu microfoanele pe stative înalte, unde e suficient să închizi ochii și auzi vocile mari rostind clar replici ce au rămas ascunse prin cotloanele minții, din vremea când teatrul radiofonic era extraordinar de important, într-un peisaj media arid. Încă îndrăznesc să sper că într-o zi una din poveștile mele va fi înregistrată în acest studio, cine știe unde ne duce viața.

Ieșim din studioul de teatru și trecem pe lângă cele în care repetă corurile și orchestrele Radio. În funcție de oră și de ziua săptămânii, crâmpeie de muzică se împletesc în aer, vocalize, frânturi de partituri, muzică clasică, muzică populară, jazz, orchestra de estradă…  și dacă nu e muzică, sunt șanse mari să se audă o sonerie ce cheamă artiștii din pauză. Dacă vreuna dintre orchestre se pregătește de turneu, cutiile pentru instrumente sunt aliniate gata să fie încărcate în camioane, uriașe, gri, masive.

Între studiouri, e o ușă ce dă într-o altă încrengătură de coridoare, spre scenă, cu scări ce urcă și coboară, spre loje și spre cabinele din care se fac transmisiuni în direct de la concerte. M-am strecurat de multe ori pe ușile astea și m-am ascuns pe un scaun în fundul sălii, la repetiții. Îmi plăcea să văd cum se încheagă magia, cum se armonizează vocile din cor, cum respiră la unison zeci de oameni uniți de o singură mare iubire: muzica. Secretul era să nu știe nimeni că sunt acolo. Să reușesc să ies din nou pe hol, fără să mă vadă nimeni.

De o parte și de alta a holului sunt canapele pe care poți să mai stai de vorbă cu câte un invitat, înainte de a-ți lua „La Revedere”. Miroase a cafea, de la automatele puse în celălalt hol, cel cu lifturi vechi, cu uși armonice, grele, gata să te apuce de degete dacă nu ești atent. Înainte să plec, pe pereții din holul meu preferat erau panouri publicitare, cu mesaje istețe, dintr-o campanie de promovare a radioului, din 2008.

„Ne place aurul purtat ostentativ la gât. Sub formă de medalii”. “La noi, țăran nu înseamnă cineva care poartă haine din colecția de anul trecut”.

Am zâmbit de multe ori, trecând pe lângă panourile astea. Am tras mirosul de cafea în piept și m-am strâmbat când damfurile de mâncare gătită la cantina radioului ajungeau până în holul meu frumos. Am stat pe canapelele alea și am ascultat muzica. Am mers încet, am alergat, am mai stat un pic la răcoare înainte să ies în aerul fierbinte al Bucureștiului sau în gerurile iernii. Am ținut oameni de mână pe holul ăsta, le-am mulțumit pentru povestea pe care mi-au spus-o și am promis că păstrăm legătura.

Am mers și cu copiii mei pe aici, arătându-le minunile astea despre care v-am scris, lăsându-i să se oglindească în ușile aurii ale lifturilor modernizate din Principală. M-am strecurat printre artiști de toate vârstele, așteptându-și rândul pe scenă, în costume fabuloase, la repetiții sau chiar la spectacole.

Am trăit aici nenumărate vieți, am respirat la unison cu cei pe care i-am intervievat, m-am încântat, am râs, am suferit, m-am enervat, m-am grăbit, am avut emoții, m-am uitat la ceas și am bătut din picior.

Ultima oară am mers pe holurile Radioului în primăvara lui 2017, când, cu totul neașteptat, am fost o săptămână în țară. De aici am plecat cel mai greu. Din Casa Radio. Dacă vreodată sunteți invitați la Radio, rugați-vă gazdele să vă ducă pe holul ăsta, ce face legătura dintre Principală și Temișana. Opriți-vă un pic pe una din canapele. Trageți aer în piept și ascultați. Veți auzi sufletul invizibil al radioului, palpitând, unduindu-se, zgomotos, grăbit sau dimpotrivă, leneș, muzical, uneori cacofonic, dar în cele din urmă, armonios.

Mississauga, 2018

sursa foto: Wikimedia.org