În stație la Romană

Nu cred că există un singur București. Există măcar 2 milioane. Cred că fiecare are Bucureștiul lui. E făcut din semnificațiile care rămân în urmă, în locurile lui, trăind și trecând pe aici, asamblându-ne viața și lăsând în urmă întâmplări. Bucureștiul e până la urmă ce am știut să facem din el fiecare.  

Stau în trafic, blocat între clădirile multinaționale și-mi aduc aminte când mergeam pe Șoseaua Pipera, iarna, spre școală, la metrou, fiind atent cam o dată la 5 minute, când mai trecea stingher câte o mașină. Pe drumul asta, par aproape două orașe diferite. Cel în care mergeam spre școală și cel în care merg acum.  Până recent, mergeam dimineață către Lujerului, unde prezentam un matinal la radio și treceam peste Podul Grant, aruncând zilnic câte o privire în stânga. Acolo era Școala 170 unde am învățat opt ani. Și unde mă strângeam cu colegii în spate, cu un reportofon, ne înregistram și ni se părea că suntem la radio. În pauze, în spatele școlii ăsteia, m-am hotărât cine vreau să fiu în viață. Și treceam zilnic dimineață, mă uităm în stânga spre el și mergeam către ce am devenit. Poate asta e locul meu favorit.  

Cred că e mai important cu ce încarci locul, deci ce-i oferi tu, decât ce-ți oferă el. Undeva la Piața Unirii, la capătul tramvaiului 32, e o stație unde mi-am petrecut o jumătate de viață, așteptând când eram la liceu, să vina o fată, care mereu întârzia. Acolo cred mi-am plănuit toată viața. Pe vremea aceea n-aveam Iphone și stăteam doar eu cu gândurile mele. Poate că și asta e locul meu preferat.  

N-aveam mașină, pe la 20 de ani, mă întorceam acasă cu autobuzul 301, pe care-l luam de la capăt. De la Piața Romană. Și ăsta venea mai greu decât tramvaiul 32. Și stăteam seară și mă uităm la mașinile care treceau lent prin față, mergând fiecare către casă, și-mi imaginăm cum arată viață oamenilor ălora, spre ce casă merg. Și spre ce viață. Când mă întorc seara de la emisiunea de la televizor, mă opresc la semaforul de la Piața Romană, acela unde întoarce autobuzul 301 și mă uit în dreapta, în stația unde stăteam acum vreo 10 ani. Și mă gândesc că-mi plac casa și viața spre care merg. Și mă opresc aici. Ăsta e locul meu preferat.