Cristian Severin - bucuresti centenar

Părinții noștri și dreptul lor de a primi Oscar pentru întreaga carieră

Cristina Severin

Am locuit în mai multe cartiere din Bucureșți de-a lungul vieții, dar și chiar numai într-unul să fi stat, orice adolescent, când i se face de ducă, dar e suficient de cuminte încât să n-o ia razna, îl străbate fie cu autobuzul, fie la pas, și descoperă locuri memorabile. Adolescența mea s-a petrecut în preajma anilor ’89, nici nu visam la internet, de altfel nu-mi imaginam, pe-atunci, că, într-un timp relativ scurt, voi avea telefon mobil.

Era evident că viața decurgea mai domol, odată plecat de acasă, n-aveai să știi dacă te caută cineva decât atunci când te intorceai. Nu tu whatsapp, nu messengers de orice fel, dacă erai îndrăgostit și așteptai un semn de la iubit, te plimbai în lung și-n lat pe lângă telefonul fix, mai scoteai receptorul din furcă să vezi dacă are ton, mai verificai priza de perete să nu-l fi deconectat cineva. Și când dădea bunul Dumnezeu să sune, în sfârșit, dacă respectivul nu locuia în același cartier cu ține, te întâlneai într-un loc imposibil de ratat: ceasul de la Universitate. Au trecut zeci de ani de atunci și, de câte ori am drum în zonă, mă gândesc cu o nostalgie plăcută la miile de cupluri care-și fixau acest loc de întâlnire, unde s-au consumat speranță, fericire, dezamăgire (dacă omul așteptat nu venea), iubire – atunci când cei doi se întâlneau.

Pe vremea aceea, nu existau fast-food-uri, pizzerii, iar în cafenele și restaurante adolescenții nu erau primiți, îndrăgostiții sub 18 ani aveau ca opțiuni să se plimbe în parc (Cismigiul era aproape de ceasul de la Universitate), să meargă la cofetărie (Capșa, Athene Palace – Hiltonul de acum, Scala (care nu mai exista) sau București, așa cum se numea atunci actualul Radisson Blu) sau la vreun film, uneori la discotecă, între care cea mai “spălată” era cea de la Preoteasa, și ajungeai acolo după 18 ani, când erai student. Liceenii, însă, se mulțumeau cu lungile plimbări și cu ținutul de mână în sălile de cinematograf, pe întuneric, unde, protejat de întuneric, mai puteai să te și pupi. Discret. Desigur, mai erau și “ceaiurile” sau “bairamurile”, petrecerile ținute în apartamente de bloc de prieteni și colegi, unde erau mereu părinții acasă, ca nu cumva să se întâmple vreo nenorocire.

Un alt loc pe care l-am iubit este librăria “George Coșbuc” de pe Lipscani. Locuiam în preajmă, aveam Calea Victoriei de traversat, eram copil, iar răsplata maximă pe care o puteam primi pentru o notă bună era o vizită la “George”, așa cum îi spuneam în alint. Mama mă însoțea de fiecare dată și îmi cumpăra cărțile pe care mi le doream, stilouri sau carioci. Răsplata, atunci, nu erau jocurile pe calculator, ci cărțile, pe care le deschideam și inspirăm adânc mirosul de tipar. Am rămas cu obiceiul acesta și acum, iar “George” există, în continuare, pe strada Lipscani nr 26. Nu se compară cu strălucitorul Cărturești Carusel, de pe Lipscani 55, care-ti taie răsuflarea de când intri. De multe ori însă, când zic librărie, mă gândesc la un spațiu destinat majoritar cărților și mai puțin cănilor, cafelelor, bijuteriilor semnate de cine știe ce creatori. “George” probabil e de vină, că m-a obișnuit așa.

Bineînțeles că aceste amintiri sunt cele ale unui fost copil, care nu conștientiza pe deplin perioada tristă prin care trecea, mulțumită părinților și bunicilor care au încercat din răsputeri să-i arate partea frumoasă a unei vieți eminamente cenușii. O bucată bună de viață în care au jucat magistral părți din rolul lui Roberto Benigni, în “La vita e bella”. Doar că ei, la fel ca alte sute de mii de părinți din acea vreme, n-au primit Oscarul pentru întreaga carieră…

0 raspunsuri

Lasă un răspuns


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *