București. Amorul meu de-o toamnă. Și de-o viață

“- Scrii și tu ceva despre București? Despre un loc special și frumos al tau?

DAAA! Cum să nu??  Ce-mi place ideea!!!”

Entuziasmul meu sincer a pierit apoi brusc în fața paginii albe pe care cursorul înțepenise în stânga-sus!…  Loc special… Și frumos…

Și atunci mi-am dat seama: Bucureștiul e iubirea aia care te sufocă, știi că-ți face rău, ai vrea să te desprinzi, să pleci unde vezi cu ochii, dar pentru că te poartă prin o mie de stări, situații și locuri, știi sigur că n-ai putea trăi o clipă fară ea, iubirea mistuitoare…

Sunt mai bine de 20 de ani de când m-am aruncat de gâtul Bucureștiului și nu i-am mai dat drumul. Am avut pentru orașul ăsta acea obsesie bolnavicioasă pe care doar cineva dintr-o urbe de provincie o poate înțelege și împărtăși. Când voi fi la București, ehehei… Sigur ați trăit gândul ăsta, voi, cei veniți ca și mine de pe te miri unde. Cei care aveați un singur vis: să fiți o parte din povestea Orașului!

Pentru mine Bucureștiul are miros de frunze de toamnă care foșnesc pe asfalt și de mănunchiuri de tufănele colorate, vândute la sutele de tarabe de pe străzi. Așa erau în acel octombrie însorit, cand a început iubirea noastră.

Singurul drum pe care nu mă pierdeam era cel cu metroul. De la Politehnică (unde era facultatea) până în Vitan, unde am stat inițial cu chirie. Luni în șir pentru mine orașul n-a fost decat un paienjeniș de culoare întunecate pe sub pamânt, care duceau spre puncte disparate, pe care nu le-aș fi putut uni nicicum la suprafață.

M-am împrietenit cu orașul la Cinema Eforie și la Operă. Doar biletele la filmele vechi și la spectacolele “culte” costau pe-atunci o numica-toată cu carnetul de student.Și nu sunt cuvinte pentru momentul când o fată simplă trebuie să se descurce cumva cu emoția aia de nedovedit din Carmina Burana sau Traviata…

Îmi amintesc și după-amiezele de duminică, alea în care nu aveam ce face. Erau multe așa, căci nu eram din cale-afara de prietenoasă și deloc populară. Stăteam pe la Iancului pe-atunci.

Mă îmbrăcam frumos – mă rog, mă umflă râsul când îmi aduc aminte cum! – mă urcam în metrou, că tot nu învățasem să ajung “pe sus” niciunde, coboram la Universitate și o luam agale spre Romană. Mă opream la Dalles, unde zăceam vreo două ceasuri – răsfoiam cărți pe care nu mi le permiteam și albume de artă cum nu mai văzusem… Apoi căscam ochii la vitrine.

Atunci s-a născut pentru mine window-shopping-ul în forma sa cea mai agresivă. Ajungeam într-un final la Romană, la coloane. Era ultima frontiera. Mai departe de ASE nu mă aventuram atunci, de parcă asfaltul ar fi mușcat…

Traversam și făceam drumul invers spre Universitate. Mă scurgeam pe lângă vitrinele de la Eva și studiam manechinele. Nu-mi plăceau neapărat hainele alea – prea “cucunoase” pentru gustul meu de-atunci (cred că și de-acum, și asta mă liniștește). Dar dincolo de geamurile alea uriașe am văzut cele mai frumoase mănuși care au existat vreodată. Din piele fină, bordeaux, trei sferturi… Erau aruncate studiat-neglijent în vitrină, lângă o pereche de pantofi din piele întoarsă și cu toc fin. Și-mi amintesc și acum, după 20 de ani, cum îmi imaginam ce viață fabuloasă trebuie să aibă acea doamnă care poate purta firesc acele mănuși.

Azi, nici vechea Sala Dalles, nici Eva nu mai sunt. Nu știu dacă la Eforie mai rulează ceva.

Da, Bucureștiul meu e cel al anilor în care viața ți se pare nesfârșită, nimic imposibil și, deci, niciun vis prea mare sau degeaba.

Bucureștiul meu e cel în care am mers la pas – timid, greoi, stradă cu stradă, până s-a lărgit “frontiera” – și am descoperit viața.