Gabriel Hizo - bucuresti centenar

Bucuresti până la stația DDL

Gabriel Vasilco-Hizo – jurnalist

Secvența 1:

August. 22. Doi-trei ani după 1980. Pe bancheta din spate a Daciei a lor mei. Venim de la mare. E noapte, doar tata știe Bucureștiul. Mama mai puțin. Noi, deloc! Mama îmi spune că am mai fost.

Nu-mi aduc aminte. E noapte, nu vad mare lucru, doar umbre de copaci și niște case. Apoi, ceva stâlpi de lumină, unii chiar au lumină și lungesc umbra celor întunecați către alte case. Tata încetinește. Se văd niște oameni, îmbrăcați într-o singură culoare. Au în mână bastoane din alea care luminează noaptea. Seamănă cu cele ale agenților de circulație da’ nu par milițieni. Ne fac semn să trecem prin mijlocul drumului. Stânga-dreapta, mașini mari. Verzi ca uniformele și mari. „Tancuri! Tancuri!” În liniștea din mașină pare că am urlat! Sună aiurea îmi dau și eu seama, dar, asta e, nu văzusem tanc pe viu în viața mea. Mama îmi aruncă o privire peste umăr dar nu spune nimic. Sigur nu e bine! E târziu, e noapte, sunt departe de zona în care se simt siguri pe ei, nu înțeleg nici ei scenele din afara mașinii, le văd clar altfel, e o diferență între uimirea copilului care vede tancuri și a adultului care se întreabă ce e cu ele. „Au, e paradă mâine, e 23 august!” Mama și tata râd ușor, par că s-au relaxat, frate-meu face pe deșteptu’: Ai văzut și tu tancuri! Sincer, cred că nici el nu văzuse până atunci.  

*******

Scrie M.: „Daca ai chef, scrie si tu un text despre locul preferat din București. Ce zici?”. Ce naiba era să zic? Doar „da, mulțumesc, sigur”! Ce, voi ziceați altceva? Nu îmi cere des să scriu cineva care știe să citească… . În plus, ce naiba e atât de greu, nu? Nu era nimic de inventat ci doar de „dezvăluit” locul din București care te face să iubești orașul ăsta! Ușor, nu? Hm! Mă rog, poate vouă, mai ales dacă sunteți născuți și crescuți aici. Unuia, născut și crescut la 12 ore cu trenul de Capitală, nuș’ce sa zic…

Ce să aleg?  

Play!

********

Secvența 2:

Martie. ’92. Gara de Nord, într-o sâmbătă, puțin după 7 dimineața. Frig, extrem de frig, un frig din ăla sec cum numai pe aici găsești. Nu prea-l simt! Am niște emoții, mamă-mamă. E prima dată când vin singur. Cu două săptâmâni înainte am avut baby-sitter, pe frate-meu.

Om însurat, copil si slujbă, n-are cum să vină de două ori pe lună cu mine. Și nici n-aș vrea. Vin la „pregătire”. Cum-necum i-am convins pe ai mei că-n mine zace un regizor. Mă rog, zace și acum, s-a trezit vreo doi ani după care s-a culcat la loc. Ăăă, regizor de film, nu de teatru. Că dacă era de teatru mergeam doi pași, până la Cluj. Așa, tre’ să vin până la București. În afară că e departe, mare lucru nu e. Te urci vineri seara în tren, mergi toata noaptea, ajungi dimineața. Ai două ore să faci drumul până-n Vatra Luminoasă. Cadența e simplă: Metroul de la Gară, schimbi la Victoriei, încă 6 stații și apoi pe jos – Îmi plăcea cadența asta, o îngânam ca pe-o rugăciune, îmi și închipuiam cum la primul Oscar o să le mulțumesc conductorilor de metrou că nu au greșit drumul meu spre glorie. Aș putea să le mulțumesc acum, ei nu au greșit, eu am ratat da’ n-o fac, am aflat mai încolo, ei nu puteau rata drumu’ că așa-i ducea tunelul – trei ore pregătirea după care 7 ore să mă întorc la Gară ca să fac drumul de 12 ore de întors.

*********

Care-i bre locul ală preferat din București? Magheru vineri după-amiază? Cotroceni în orice noapte de primăvara ori toamnă? Băneasa, iarna? Panduri, oricând? 11 iunie și Dealu Mitropoliei? 1 Mai? Vreun parc? Care? Hai, decide ca iar vine mesaj din ală cu „ddl”. Ce naiba înseamnă „ddl”? Nu știu da’ clar nu e bine cu „ddl”!

**********

Secvența 3, 4, 5, 6, etc:

O sâmbătă de iarnă. Trei sâmbete de primăvară. Două sau trei de vară. Cam 4 ore și ceva de fiecare dată. Fără hartă că nu avea nimeni așa ceva. Ce poți să faci când n-ai ce face? Eu mă plimbam cu tramvaiul între stațiile de metrou pe care le știam. Și-n fiecare week-end mai învățam una sau două în plus. Nu știu cum, da’ de atunci mi-a rămas în cap că sâmbăta Bucureștiul doarme. Eram eu și vatmanu’ în tramvai. Hai, două-trei doamne în vârstă cel mult, câteva stații, ce-mi mai țineau de urât. Oricum, nu le vedeam. Mă zgâiam pe geam. Cred că voiam să iau fiecare imagine cu mine, să o țin minte, să o cataloghez să pot zice că știu Bucureștiul. Și, a naibii memorie, am ținut minte multe, multă vreme. Astăzi au mai rămas câteva frame-uri. Habar nu am dacă-s alea de atunci sau sunt alea de atunci combinate cu alte și alte imagini ale acelorași locuri din toți anii. Cert e că-n fiecare tablou e ceva roșu. Reclamele la Coca-Cola! Erau peste tot atunci. Mai țineți minte că fiecare geam de magazin avea bordura acoperită de un abțibild roșu cu alb pe care scria ca de mână, Coca-Cola?   

*********

Deci locul tău preferat din București e tramvaiul? Sau magazinele cu reclame la Coca-Cola? Ești sigur? Hm, de fapt nu, nu sunt sigur! M-am plimbat prin toată memoria de o mai am, am revăzut cât mai mute locuri, oameni și vremuri ca, dintr-o greșeală de memorie, să-mi dau seama că de niciun loc nu mi-e dor așa cum îmi lipsește orașul când plec. De fapt, locul meu preferat e Bucureștiul?

M-aș mai întreba da’ iar a venit un mesaj din ală cu „ddl”. Acu scrie, că a trecut „ddl”! Nu e bine, nu?

0 raspunsuri

Lasă un răspuns


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *