anca sandu - bucuresti centenar

Bucureștiul meu

Anca Sandu

Mă tot întreabă prietenii când plec din țară, unde mă duc, ce oraș mi-am ales și de ce. Plec în București în fiecare zi, ba chiar îmi și place.

Fiecare etapă a avut zonele și străzile și muzicile ei. Strada Olari a rămas Mercy Street a lui Peter Gabriel, părea departe de casă, avea cel mai frumos liceu și cel mai simpatic bar (între timp dispărut). Tot de-atunci: treptele de la TNB sunt cel mai bun loc unde poți sta să observi oameni. Lăptăria și Motoarele (la fel de dispărute), mersul pe jos obsesiv, clădirea de vis-a-vis de Drept.

Apoi, străduțele din spatele TVR-ului, unde, dacă veneam suficient de primăvară, găseam cei mai frumoși copaci, pisici negre pe gardurile caselor –  adică paznici amabili și ușor indiferenți la grabă, terasa devenită aproape birou.

Pipera. Pipera e greu digerabilă, aproape anostă, impersonală ca un cubicle. Și totuși, fântâna din Novo Park, la țigară. Iar vis-a-vis de metrou, pe după tramvaie care Dumnezeu știe cum nu sar de pe șine și printre oameni grăbiți, sunt niște terase pentru infama pauză de prânz. Acolo e Universul comprimat în câțiva metri pătrați.

Etajul 22 într-un zgârie-nor sticlos, de unde am putut vedea munții, Casa Poporului, cupola Circului Globus, lacurile Tei, Floreasca, Herăstrău, aeroporturile și avioanele, ambuteiajele, oamenii.

Ba chiar și la Romexpo am găsit ceva să-mi placă, strada Parcului are acel ceva al unei zone care nu e nici rezidențială, nici industrială, nu în centru, nici la marginea lumii, nici aglomerată, nici pustie. E undeva în mijloc.

Iar Drumul Taberei e acasă. Pentru că am ieșit să-mi plimb câinele la ora trei noaptea fără să-mi fie frică. Pentru că se-nverzește brusc în fiecare primăvară. Pentru că-i curat și liniște. Și departe de orice, din câte înțeleg.

0 raspunsuri

Lasă un răspuns


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *