Irina Revnic - Bucuresti Centenar

Să mă întrebe cineva – ce mai fac…

Ioana Revnic

De când m-am mutat la București, am devenit bogată.

În întâmplări.

Cândva, mi-am dorit să fiu actriță. Nu oriunde, ci la București. Dar n-am avut nici curajul, nici forța să îmi împlinesc dorința. Azi îmi spun că, de s-ar inventa meseria de spectator de teatru, numai și numai cu asta m-aș îndeletnici, până la pensie.

Cu mai bine de doisprezece ani în urmă, am venit pentru prima oară în București, de Revelion. Cel dintâi lucru pe care l-am făcut atunci a fost un fel de ”pelerinaj” pe la clădirile teatrelor (fără să fi văzut vreo reprezentație, căci nu era vreme de spectacole). Apoi, după ce m-am mutat , în 2015, mi-am propus să iau teatrele la rând și să merg la toate piesele bune.

Teatrul este medicamentul meu. La teatru îmi exorcizez toate trăirile doborâtoare.

Mi-am ”dus” la teatrele de prin București disperările.

Părăsirile.

Furiile.

Revoltele.

Înstrăinările.

Însingurarea – starea cea mai contagioasă a acestui oraș.

Pe bărbatul acela l-am cunoscut într-o seară, când ieșeam de la un spectacol. De la Teatrul Național. Mi-a atras atenția imediat, în aglomerația din fața intrării principale.

Păr alb. Barbă – îngălbenită în jurul gurii. De la tutun. Ochi albaștri. Pălărie de paie. Haină roasă, cu decorație – la rever. Cămașă colorată. Blugi tociți. Pe pantoful stâng, ținea sprijinit un clovn. O marionetă pe care o manevra cu dexteritate, pe ”scena” improvizată, la purtător. În dreapta lui – o sacoșă pe roti. De cadrul sacoșei – alte marionete colorate, pe care le vindea. În sacoșa întredeschisă am văzut o sticlă de vodcă.

M-am oprit în preajma lui, laolaltă cu alți curioși. L-am privit o vreme, amuzându-mă de giumbușlocurile pe care le făcea păpușa mânuită de el. Câțiva oameni au cumpărat jucării. Alți gură-cască (asemenea mie) se uitau fără să zică nimic la reprezentația gratuită a păpușarului ambulant.

  • Ești actriță? m-a întrebat dintr-odată păpușarul. Arăți ca o actriță…

Nu l-am contrazis. Mai mult, am intrat în vorbă. Eu i-am povestit despre rolurile mele închipuite. El mi-a spus povestea vieții lui. Astfel am aflat cum îl cheamă. Câți ani are. Unde locuiește. Unde s-a născut. (Așa am aflat că orașele noastre natale sunt vecine.) Mi-a mărturisit și că, în tinerețe, a venit  în București, ca să se facă actor. Nu a reușit. A ajuns păpușar – de ocazie. Și vânzător de marionete – pe străzi.

  • Actrițo, mi-a spus la despărțire, să mai vii la mine când ieși de la teatru. Dacă mă vezi pe-aici!

L-am asigurat că îi voi asculta îndemnul. Ba chiar am să cumpăr o păpușă, la următoarea noastră întâlnire.

  • Nu trebuie să cumperi nimic! a ripostat bărbatul. Nu de asta te chem… Hai să stăm de vorbă! Să mă întrebe și pe mine din când în când cineva – ce mai fac!

0 raspunsuri

Lasă un răspuns


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *